Senilitate – Iubirea chinuitoare in Italia influentata de James Joyce

0
726

Relansarea colecţiei Strada Ficţiunii (Editura All) printr-un nou design grafic readuce în prim-plan un roman emblematic pentru noile începuturi în literatura italiană a secolului XX.

De numele scriitorului Italo Svevo, un prieten apropriat al lui James Joyce, se leagă modernizarea prozei psihologice din Europa Meridională. Senilitate, unul dintre cele mai importante romane ale scriitorului italian pasionat de psihanaliză, reia dintr-o perspectivă apropiată de psihanaliză, tema unei iubiri capabile să tulbure lumea interioară a unui bărbat prin gelozia stârnită de bârfele deocheate. Modul în care Svevo a scos la suprafaţă tendinţa protagonistului de a evada într-o lume imaginară, mecanismele defensive absurde, complexele personajelor şi conflictele interioare uneori paralizante, care le împiedică să ia deciziile sănătoase, a schimbat macazul în literatura italiană, sincronizând-o cu marile descoperiri din domeniul psihologiei.

Evitând patetismul vulgar şi turbulenţele unor scene în care pasiunea erupe zgomotos, Italo Svevo recurge la mijloace avangradiste în perioada lui. Se foloseşte de analiza psihologică incisivă a stărilor contradictorii şi de punerea sub lupă a fiecărei reacţii. Densitatea observaţiilor, detectarea unor devieri spre zona simptomelor specifice nevrozelor şi patologicului, dar mai ales preocuparea pentru modul în care un personaj interpretează realitatea în funcţie de propria experienţă emoţională va fi pe placul cititorilor dornici să înţeleagă mult mai bine începuturile modernităţii în arta scrierii unui roman. Ei îi vor da mare dreptate lui James Joyce, inovatorul ce l-a încurajat pe Italo Svevo să revină asupra acestui roman după ce prima ediţie nu i-a adus autorului succesul sperat, determinându-l să renunţe la scris o bună perioadă de timp.

Deşi titlul romanului te face să te gândeşti la dramele bătrâneţii, personajul central este de fapt un tânăr de 35 de ani, ce-i drept într-o Italie de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care, la vârsta lui, un holtei era fie trecut în categoria unor afemeiaţi ce nu pot accepta statornicia fiind ispitiţi de prea multe oportunităţi amoroase, fie în categoria din care făceau parte acei bărbaţi şterşi, lipsiţi şi de noroc la dame, şi de avere. Personajul central, pe nume Emilio, este plasat undeva între cele două categorii. Nu este nici dezgustător, nici muritor de foame (deşi provine dintr-o familie burgheză care a sărăcit), şi nici un fante neruşinat căruia i s-a dus buhul. Are în schimb toate calităţile omului plin de contradicţii incompatibile cu includerea corectă a lui într-o tipologie clara, nu pentru că ar fi complicat, de nepătruns, ci pentru că a evitat mereu să-şi asume dorinţele, preferinţa pentru anumite modele feminine, aspiraţiile şi riscul de a nu putea controla parcursul unei relaţii amoroase. A preferat monotonia, inerţia, plictisul în care a tras-o şi pe sora lui, Amalia, care, din datoria impusă unei femei din acel veac, îi ţinea şi loc de mamă după moartea părinţilor, şi de confidentă, şi de menajeră, şi de bucătăreasă, rămânând ea însăşi o fată bătrână, privată de acele dovezi vitale de afecţiune şi de confirmare în plan erotic.

Singurele aspecte ce întrerup ritmul unei existenţe cenuşii în care au încremenit Amalia şi Emilio, zaharisiţi înainte de vreme, sunt debutul literar ce l-a făcut celebru pe acesta în grupul său de prieteni, ajutându-l să evite o totală izolare sociala, dar care nu a fost suficient de bine fructificat, şi întâlnirea lui cu Angiolina, o tânără abia ieşită din adolescenţă, cu faimă timpurie de uşuratică, dar cu trăsături angelice, de parcă numele i-ar fi fost predestinat dacă nu ar fi existat îndoieli cu privire la reputaţia ei, alimentate de bârfele tinerilor de bani gata din oraş. Angiolina sparge monotonia. Amalia, sora fadă a lui Emilio abia aşteaptă să afle noi veşti despre idila fratelui ei, care îi alimentează propriile visuri legate de marea iubire, care nu mai apare şi pe strada ei, iar existenţa lui Emilio este pusă pe jarul chinuitor al dorinţei amestecate cu suspiciunea, complexul de inferioritate, confuzia şi primele semne ale unui sevraj emoţional. Când intră în scenă şi un sculptor afemeiat care îi este şi un foarte bun prieten, Emilio şi Amalia îşi împart frământarile. Pentru Amalia, sculptorul Stefano este un bărbat seducător, la care visează pe ascuns, un motiv pentru a spera la o viaţă senină. În schimb, pentru Emilio, el aduce norii fricii şi ai neîncrederii în propria virilitate, devenind un potenţial rival uns cu toate alifiile, care o invită pe iubita lui să-i pozeze pentru o viitoare lucrare.

La începutul romanului, Emilio îi spune ferm Angiolinei că nu vrea o relaţie stabilă, cu obligaţii morale, dar mai ales maritale. Dacă nu ai fi ştiut că este vorba despre un roman scris cu peste un secol în urmă, în vremurile în care obsesia pentru aparenţe deţinea supremaţia în lista cu priorităţi existenţiale, ai fi crezut că prima pagină anunţă o iubire libertină, cu năbădai, din prezent, în care el îi da ei de înţeles că vrea doar o aventură, să se simtă bine şi fără promisiunea unei relaţii serioase. Dar şi atunci (mai ales atunci!), jucăria sexuală începea să pună stăpânire pe cel ce apela încrezător la ea, mimând detaşarea. Emilio risca să devină un îndrăgostit dependent emoţional de cea pe care dorea să o joace pe degete. La început era sigur că el deţinea controlul, asemenea oricărui tânăr dintr-o castă superioară când are de-a face cu o fată frumoasă, dar săracă, nevoită să facă unele concesii pentru a scăpa din casa unei familii sărace. Apoi, iluzia puterii s-a transformat în nevoia de a o apăra de riscurile vieţii perfide cu fetele sărace, de a-i deveni îndrumător în evitarea capcanelor sociale din jocul reputaţiei, mai ales după ce a observat că tânăra lui iubită atrăgea privirile aventurierilor faimoşi ai oraşului.

Tocmai când ajunge să o considere o captivă sub influenţa lui, Angiolina începe să-i alunece printre degete, întreţinând în acelaşi timp certitudinea loialităţii. Emilio află de la prietenul său cel mai bun, sculptorul Stefano Balli, ce se crede un guru în materie de stăpânit acele femei lunecoase, că ea îşi vinde farmecele unui bărbat considerat inferior oricărui artist, un negustor de umbrele. Abia după ce află această informaţie, protagonistul cunoaşte trecerea de la agonie la extaz, din cauza geloziei ce îi alimentează imaginaţia în care se derulează o succesiune de tablouri ce imortalizează infidelităţile inchipuite ale tinerei cu mină angelică, priviri derutante şi faimă de curtezană abia intrată în branşa profitoarelor ce se învârt prin locurile frecventate de înalta societate.

Semnificaţia titlului este mult mai usor de înţeles pe măsură ce observi turnura pe care o ia gelozia lui Emilio. Împotmolit în propria lâncezeală şi monotonie, vede semnele unei stafidiri ameninţătoare peste tot. În mobilierul ros de timp, cândva luxos înainte ca familia lui să ajungă săracă. Pe chipul surorii veştejite, îndrăgostite fără speranţă de afemeiatul Stefano. În contrastul dintre sora lui, faţă de care simte milă şi dispreţ, şi frumuseţea de trufanda a unei femei precum Angiolina. Îmbătrânirea asociată unei vitalităţi ce se scurge treptat din viaţa lui reapare mai ales simbolic, la întâlnirea cu tinerii studenţi bănuiţi a fi amanţii iubitei sale, pe care îi invidiază pentru intrarea victorioasă în viaţa mondenă şi în saloanele faimoase ale oraşului.

În ciuda unui poveşti ce se anunţa suculentă, cu trădări, rivalităţi masculine, triunghiuri amoroase, gelozii şi manipulări feminine, Italo Svevo nu permite o desfăşurare într-un ritm febril a pasiunilor din acest roman. Personajele sale, chiar şi în momentele în care gelozia şi trăirile intense ar fi explodat, păstrează obiceiul discreţiei de modă veche şi amână reproşurile, confruntările şi dezvăluirea bănuieilor cu efect exploziv. Focul geloziei arde mocnit, într-o lentoare a ritmului narativ datorate înclinaţiei spre analiza psihologică uimitoare. Se întorc pe toate părţile intenţiile necugetate. Sunt privite prin lentila observaţiei minuţioase înclinaţia spre amăgire şi autoamăgire a personajelor masculine, care aleg aluzia evazivă şi ambiguitatea mesajelor furnizate de replici eliptice şi de gesturi ambivalente, ce reflectă o lipsă de asumare a deciziilor şi a concluziile ostile. În Senilitate, Italo Svevo mută câmpul de bătălie în mintea gelosului, oferind un spectacol al observaţiei psihologice fascinante, specifice unui vizionarism literar ce o apropie de mugurii psihanalizei (există un episod al somatizării, demn de o un eseu dedicat de Freud unei opere de artă).

Tema geloziei era deja clasică, dar stilul abordat era unul modernist pentru epoca lui Svevo, un autor foarte apropiat de viziunea psihanalitică. Sunt expuse meticulos, în lungi pasaje descriptive de sondare a psihicului, trăirile, conflictele interioare şi gândurile personajului. Realitatea certitudinilor se reflectă într-o succesiune de percepţii subiective ce redau, ca printr-o incursiune derutantă din sala oglinzilor, acea imagine a femeii de care Emilio este îndrăgostit. Ambiguitatea legată de intenţiile personajului feminin ascoiat lumii deşănţate ia locul concluziilor bazate de nişte dovezi ferme. Când indiciile privind infidelitatea Amaliei par să se materializeze în scene reale, în care Emilio ar fi prins-o cu mâţa-n sac, Italo Svevo se joacă sarcastic şi nemilos cu acele certitudini de necontrazis ale protagonistului său, dar mai ales cu aşteptările tale. Confruntarea debusolantă dintre impresiile sau închipuirile din lumea subiectivă şi dovezile furnizate de lumea exterioară nu rezolva misterul Amaliei, ci întreţine un supliciu al umilitoarelor suspiciuni ce îl fac pe Emilio să pară un ridicol îndrăgostit şi naiv, care fie îşi idealizează iubita imaginând-o în postura fetei amărâte corupte de societate, fie o urăşte încadrând-o în categoria dispretuită a versatelor mincinoase, cu gesturi de feline înşelătoare.

Asemenea marilor autori de proză psihologică, Italo Svevo te îndepărtează de planul exterior pe măsură ce toate detaliile realităţii sunt absorbite de lumea interioară a personajului masculin. Emilio poate fi considerat o emblemă a celui lipsit de încredere în sine şi ezitant în faţa slăbiciunilor amoroase. Devine captivul propriilor închipuiri. Le derulează obsesiv în mintea lui hrănită cu bănuieli, gelozie, dialoguri imaginare şi o mare sete de afecţiune, pe care o neagă vehement, zicându-şi că dispreţul a înlocuit dragostea pentru femeia ce se dovedeşte a fi o mincinoasă, o infidelă şi o profitoare care preferă amanţii cu dare de mână. Nu ţi se va confirma amantlâcul Angiolinei, autorul păstrând misterul alimentat de nişte dovezi contradictorii prin care ţi se oferă imaginea unei realităţi deformate de subiectivitatea fiecărui personaj ce ajunge să fie interesat de Angiolina.

Poţi spune despre Italo Svevo că se înscrie în rândul scriitorilor geniali când vine vorba despre inciziile făcute de analiza psihologică. Toate frământările şi conflictele amoroase au loc mai mult în mintea personajului. Relaţia dintre Angiolina şi Emilio este mutată din planul exterior în conştiinţa personajului central, unde produce nişte schimbări şi revelaţii ce pot disloca certitudini. Deşi lasă de înţeles că ar putea fi doar o fiinţă simplă, Angiolina dă naştere unor gânduri şi reflecţii complicate. Nu vei şti dacă Emilio o iubeşte, o idealizează, o detestă sau întreţine o relatie specifică unei obsesii dublate de o dependenţă emoţională devenită un supliciu. În schimb vei fi cât se poate de sigur că Emilio se perpeleşte în capcana propriei minţi, care îi furnizează impresii false legate de presupusele aventuri şi purtări scandaloase ale iubitei sale.

Mulţi au considerat acest roman, trecut aproape neobservat în epoca lui Svevo, drept un început al prozei moderne bazate pe observaţia psihologică. Într-adevăr, Italo Svevo este un artizan al păienjenişului de gânduri contradictorii, fantasme, gesturi nevrotice, închipuiri şi răsfrângeri distorsionate ale realităţii în mintea personajelor sale. Le descrie fiecare stare cu talentului unui discipol freudian şi atitudinea unui păpuşar caustic, amintindu-ţi de modul în care Alberto Moravia, un alt scriitor inspirat de psihanaliză, îşi chinuia personajele, hrănindu-le fanteziile şi închipuirile bizare legate de infidelitatea şi de sexualitatea feminină.

Cei pasionaţi de literatura italiană vor găsi unele similitudini între modul în care Emilio îşi imaginează infidelitatea unei femei considerate vulgare şi chinurile protagonistul unui alt roman celebru – O dragoste, scris cu zeci de ani mai tarziu de autorul contemporan cu neorealiştii, Dino Buzzati. Aceştia se vor întreba dacă nu cumva Italo Svevo a deschis un drum fertil pentru marii scriitori fascinaţi de modul bulversant în care imaginea unei femei considerate o decandentă poate coagula, în mintea unui protagonist analitic, toate fricile, obsesiile, fantasmele blamate de societate şi neputinţele în raport cu lumea exterioară, forţându-l să facă nişte gesturi şi să ia nişte decizii ce pot părea absurde, însă având o coerenţă în dinamica pulsiunilor şi a conflictului dintre dorinţe şi posibilităţile reale de îndeplinire a lor. Asemenea multor personaje feminine misterioase, dar aparent superficiale, Angiolina devine o tipologie indispensabilă unui roman psihologic modern despre tensiunile psihicului masculin, provocate adesea de oscilaţia între virilitate şi neputinţă în plan social, între afirmare şi ratare, între vitalitatea afirmării şi ezitarea celui resemnat.

Senilitate - copertaEditura All, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here