September – Obsesia vecinei singure

0
589

Septembersau cum să faci un film despre singurătate aproape mut, în care detaliile şi acţiunile repetitive sunt singurele care vorbesc, mai tare ca niciodată şi mereu într-un alt mod, un film în care disperarea nu se vede sub forma mimicilor crispate, a lacrimilor, şi în care depresia nu are culori terne, ci te ispiteşte să ghiceşti o luminiţă la capătul realităţii îngustate a celui izolat.

Filmul regizoarei Penny Panayotopoulou este o experienţă cinematografică menită să te străpungă prin forţa psihologică, fără a face uz de amănunte şocante, ci doar de tăceri strigătoare, şi un must-see mai ales pentru spectatorii care preferă detaliile în locul acţiunii şi al dialogurilor sfâşietoare despre marea singurătate a omului contemporan. Pelicula elenă pare mai degrabă un jurnal vizual monoton (la început), dar care devine din ce în ce mai tentant când stările personajului feminin central se modifică în tacere, iar chipul acesteia, de o frumuseţe atipică, primeşte luminile schimbătoare ale unei singuratăţi resimţite tot într-un registru ieşit din comun.

Anna (Kora Karvouni) trăieşte singură într-un apartament din Atena, alături de câinele ei, pe care îl tratează de parcă ar fi un copil sau înlocuitorul surorii mult prea ocupate pentru a-i mai raspunde la telefon sau pentru a mai veni în vacanţă. Îi citeşte şi îi vorbeşte, făcându-i promisiunea că-l va duce la plajă dacă se face bine. Dar nu-şi mai revine şi moare. Cu doar câteva zile în urmă, o escapadă a câinelui în grădina unei familii fericite din vecinătate îi dă o idee. Să-l îngroape acolo, iar vecina care pare să aibă familia visată de Anna îi permite, îi alină suferinţa prin scurte vizite, dar, mai ales, prin cuvintele pe care Anna le-ar fi aşteptat de la sora ei, mutată într-un oraş îndepărtat.

Îngroparea câinelui în curtea vecinilor devine primul simptom al unei obsesii. Obsesia celui părăsit, însingurat, fără prieteni sau alte fiinţe care sa-i spună o vorbă tandră şi care îşi fixează toata atenţia asupra unor oameni ce i se par fericirea întruchipată. Când începe să fie conştientă de propria singurătate, spionează ritualurile de zi cu zi a unei familii desprinse parcă din reclamele pentru obiecte casnice. Vede cum pregătesc cina împreună, cum merg la cumpărături tot împreună, iar casa lor li se pare şi ea de vis, încât nu se mai poate abţine să nu-i treacă pragul, găsind tot felul de pretexte. Îi duce pe cei mici la plajă, devine complicea lor în micile năzbâtii şi ajunge s-o considere pe mama lor noua ei prietenă de suflet sau, de ce nu, sora mereu atentă, pe care nu o mai are lângă ea.

Interpretarea actriţei Kora Karvouni  este atât de convingătoare şi plină de nuanţe, încât îţi va trezi stări contradictorii. Îţi va plăcea datorită sensibilităţii aproape ireale, îţi va trezi compasiunea prin încercările ei de-a ieşi din hăul singurătăţii fără a-şi mutila sufletul, apoi te va enerva prin fixaţiile sale şi te va agasa dacă te pui în pielea familiei luate în vizor. Penny Panayotopoulou manipulează detaliile filmului în aşa fel încât ajungi să te întrebi dacă obsesia va duce la o tragedie sau la un final plin de speranţă. Un lucru îl poti ghici, însă: nu vei avea parte de manifestările psihopatei din filmele comerciale, dornice să obţină cu orice preţ fericirea celuilalt prin rafinarea unui arsenal de seducţie malefic.

September este un film despre toate acele manifestări ale singurătăţii de care omului actual, căruia i se propovăduieşte triumful grupului şi al sociabilităţii, îi este ruşine. Anna exprimă stările şi emoţiile despre care se spune că ar fi mai bine să fie ţinute sub cheie într-un secol în care depresia ameninţă să detroneze supremaţia altor maladii înspăimântătoare. Poţi spune despre filmul regizat de Penny Panayotopoulou că poate fi varianta Strigătului pictat de Munch, deosebirea constând doar în reflectarea acelei lumini greceşti în oglinda tristeţii, o lumină care îmblânzeşte nuanţele disperării răsfrânte peste obiectele rutinei cotidiene, însufleţite de parcă ar fi nişte personaje secundare.

Pe lângă povestea răscolitoare, subtil redată, cum îi stă bine unui film de artă, September are marea calitate de a te impresiona prin gradarea intensităţii emoţionale şi a tensiunii dintre personaje doar prin detaliile unei monotonii depresive care nu te plictiseşte, ci te face şi mai atent la drama protagonistei. În loc să te obosească, meticulozitatea regizorului în traducerea stărilor prin aceleaşi acţiuni derulate obsesiv te va impresiona şi îţi va potoli setea de imagini expresive ale firescului scăpat din vedere în perioada filmelor pline de efecte speciale. Este vorba despre acel firesc înspăimântător de familiar (măcar o dată în viaţă) al singurătăţii resimţite abia când rutina dă greş, iar un detaliu care deraiază de la traseul zilnic stabilit în gândurile eroinei o va obliga să iasă din labirintul schizoid al propriei lumi şi să (re)înveţe apropierea de ceilalţi.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here