Serotonina – Ultima calatorie

0
543

Prin Serotonină, Michel Houellebecq demonstrează că se mai pot scrie romane ce au o profunzime şi o consistenţă a ideilor apropiate de filosofie, care să se vândă foarte bine. Ştie să îmbine ideile şocante, controversa, sensibilitatea strecurată printre pasaje străpunse mai degrabă de cinismul nihilist, analiza necruţătoare dar stimulantă referitoare la societatea occidentală şi acea sexualitate neîngrădită care flirtează atât cu nostalgia, cât şi cu alienarea.

Un adevărat fenomen în Franţa, Serotonină este genul de roman pe care nu-l vei mai lăsa din mână, datorită stilului acroşant prin care Houellebecq reuşeşte să transforme în experienţe intense rătăcirile unui protagonist apatic. Acest protagonist, ce va deveni unul de referinţă peste ani, asemenea personajelor emblematice dintr-un roman clasic, străbate o Franţă pitorească aflată în declin.

În timp ce alţi scriitori transformă lectura într-o agonie pentru cititorii lipsiţi de răbdare ori de câte ori inventează un personaj central însingurat, având certitudinea propriei ratări şi prins în capcana depresiei, Houellebecq reuşeşte să-ţi capteze atenţia până la final. Autorul face din criza existenţială (şi existenţialistă) a unui om izolat o poveste palpitantă, din care nu lipesec imprevizibilul, amintirile despre marile iubiri pierdute, umorul, satira în linii incomode sau caricatura grotescă.

Vei regăsi în personajul central pe nume Florent-Claude – ajuns un funcţionar expert în domeniul agriculturii – urmaşul personajelor din romanele-cult despre marile călătorii de-a lungul unui veac, nişte călătorii la graniţa dintre luciditate şi coşmăresc. Acest personaj ducea o viaţă dorită de mulţi. Locuia în Paris, unde se bucura de un job foarte bine plătit, de un apartament într-una dintre cele mai bine cotate clădiri de pe piaţa imobiliară şi de visul multor bărbaţi occidentali: o iubită japoneză deschisă la minte în materie de excentricităţi sexuale. O excursie în Spania şi o simplă întâlnire cu două tinere sexy îl fac să descopere de fapt golul din existenţa lui. Îşi părăreşte aşadar iubita exuberantă, amatoare de orgii, şi lasă Parisul în urmă, cu tot cu apartamentul de lux.

Destinaţia protagonistului dependent de pastilele ce afectau nivelul serotoninei este Franţa profundă. Devine ghidul pesimist într-o Franţă demitiza(n)tă, pe care nu o vezi în filmele ce emană acea joie de vivre molipsitoare, nici în emisiunile culinare filmate în satele pitoreşti mereu însorite. Îndreptându-se către domeniul şi castelul fostului coleg de facultate, nimeni altul decât urmaşul unei vechi familii nobiliare, protagonistului lui Houellebecq îşi derulează existenţa, iubirile pierdute, aventurile, pierderile şi ideile despre o Franţă rurală dată uitării, sabotată şi exploatată în lumea necruţătoare a comerţului globalizat, gata să dea uitării blazonul şi calitatea în favoarea profitului industrial.

Secretul acestui succes literar este de fapt echilibrul dintre planul individual şi cel social. Între cele două planuri există legături sofisticate şi multistratificate, însă expuse printr-o scriitură fără înflorituri, eficientă şi percutantă, dar care mai poate respira frumuseţea dinaintea sfârşitului precedat de momente poetice.

Planul individual urmăreşte destăinuirile personajului masculin. Planul social rezonează cu temerile, părerile şi frustrările celor dezamăgiţi de lumea occidentală. Regăseşti euroscepticismul învinşilor, scindarea între frivolitatea urbană cu tentă cosmopolită şi ruina autenticităţii locale, a Franţei profunde, a cărei dramă este resimţită dezolant în comunităţile din zonele vestite cândva datorită unor delicatese precum vinul şi brânzeturile fine. Este drama unei categorii uitate de modernitate, ce reflectă ruptura între globalizare şi asumarea identităţii locale.

Pendularea protagonistului între aceste două planuri îl vor face să-şi analizeze regretele, legăturile cu femeile ce i-au marcat existenţa, neputinţa, abandonul idealurilor din facultate şi complicitatea lui la distrugerea unei categorii sociale din ce în cei mai sărăcite – agricultorii cu blazon, ce au contribuit cândva la brandul de ţară al Franţei. Talentul lui Michel Houellebecq de a surprinde crizele sociale actuale îl ajută să contureze portretul unui personaj care să concentreze o stare de fapt a lumii occidentale. Vei descoperi un portret uimitor de autentic şi totodată sufocant.

Modul în care socialul reverberează în planul personal nu este deloc facil, precum în anumite romane de tip manifest, în ciuda unor pagini ce amintesc de un protest împotriva clasei politice actuale. Deşi ele sunt de nedespărţit, planul social nu ameninţă să anihileze planul personal, cum se întâmplă în conştiinţa militanţilor deveniţi fanatici. De fapt, cele două planuri îşi păstrează aceeaşi pondere în arhitectura acestui roman, oglindindu-se reciproc.

Deşi este un roman al retragerii în sine, din categoria celor lent-introspective, nu-i lipsesc fiorii şi tensiunile specifice mai degrabă unui thriller ce aminteşte de stilul lui Lars von Trier. Pe măsură ce te vei apropia de final, gândurile personajului devin apocaliptic-explozive, punând la cale nişte planuri nebănuite, care vor menţine un stil alert al lecturii, în ciuda apatiei în care personajul central dădea semne că se scufundase de ani buni. Căutarea femeii la care se raporta precum la o mare iubire pierdută din cauza unei tentaţii pasagere te va face să vezi altfel criza existenţială a personajului. Decizia de a o recupera pe Camille, marea lui iubire, se va transforma în detaliul inflamabil care va schimba total aşteptările cititorului legate de final.

Serotonină mai poate fi considerat genul de roman care îţi oferă voluptatea reflecţiilor ce aduc împreună contrariile. În paginile sale coabitează natural cinismul şi nostalgia cu tenta existenţialistă, speranţa şi angoasa exprimată prin aruncarea de bună voie în hăul disperării finale, reveria şi dezgustul, nevoia de cellalt şi mizantropia, superficialitatea şi maturitatea reflectată de trimiterile inspirate spre literatura universală (trimiterile spre Romantismul secolului al XIX-lea te face să-l priveşti pe Florent-Claude asemenea unei replici actuale date visătorilori ce privesc stranietatea orizontului pâclos din tablourile lui Caspar David Friedrich sau păduri ce ascund ruinele ce simbolizează o lume apusă).

Citeşte şi Lucrarea iubirii – Distopia culturală

Lucrarea iubirii – Distopia culturala

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here