Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

0
703

If you prick us, do we not bleed? If you tickle us, do we not laugh? If you poison us, do we not die? Sunt nişte cuvinte pe cât de fireşti, pe atât de greu de adoptat în situaţiile în care alteritatea devine cutia spaimelor ce năvălesc precum un puhoi în imaginarul colectiv. Datorită lor, Neguţătorul din Veneţia a devenit un simbol al luptei împotriva intoleranţei.

Probabil că în ziua în care a fost invitat să li se alăture unor mari autori contemporani (printre care Jeanette Winterson, Margaret Atwood sau Tracy Chevalier) pentru a duce la bun sfârsit proiectul editorial Hogarth Shakespeare, hâtrul sfredelitor Howard Jacobson din neamul lui Shylock s-a gândit că, în era în care firescul compasiunii poate trece drept sentimentalism desuet, mai potrivit pentru elogiul adus alterităţii atât de vitale ar fi de fapt umorul, chiar şi în varianta lui acidă, iconoclastă, incomodă. O condiţie: să fie numai acel umor pe care doar un evreu îl poate oferi unui neevreu, pentru a-i stârni simpatia- amar când ar trebui să te scoată din marile drame şi exploziv când ar trebui să-i cedeze locul rezervat sobrietăţii în faţa lucrurilor sfinte.

Abordarea contemporană a piesei Neguţătorul din Veneţia – sub forma romanului Shylock este numele meu – întăreşte două stereotipuri asociate evreilor – umorul, unic în lume, fără de care se spune că s-ar fi sufocat, şi tendinţa de a căuta şi formula învăţături care să devină universal valabile, astfel încât să plece de la ei către toţi oamenii pământului, care vor să caute adevărul. În acest roman, Shylock şi Strulovitch, doi evrei, care se întâlnesc într-un cimitir şi apoi leagă o prietenie insolită, ajung să ofere nişte replici legate de familie care pot concura cu Decalogul, oriunde în lume, indiferent de religia celui ce vrea să îi asculte. De data aceasta, la baza lui este dragostea de tată sau, mai bine zis, efectele ei, spaimele ce decurg din ea şi modul în care închipuirile alarmiste ale tatălui care simte că îşi pierde fiica, devenită o razvrătită de nerecunoscut, pot distorsiona realitatea. Dacă unii bărbaţi îşi mai pot ierta câte o abatere de la cele zece porunci, nu este chip să îşi ierte lipsa vigilenţei în relaţiile cu fiicele despre care vor să creadă că au luat-o pe căi greşite.

Toleranţii ar spune că există un singur Dumnezeu, acelaşi pentru toată lumea, indiferent de limba şi confesiunea fiecărui credincios. Strulovitch, unul dintre cei mai buni colecţionari şi negustori din lumea artei, şi noul său prieten, Shylock, mai degrabă un risipitor ghinionist decât un colecţionar de succes, îţi dau de înteles că până să ajungă la concluzia armoniei religioase întru unicitatea lui Dumnezeu, oamenii se dumiresc în privinţa unei griji care îi uneşte pe toţi bărbaţii deveniţi taţi de fete, mai puternic decât un demiurg: frica de a nu vedea onoarea fiicei duse în derizoriu, terfelită ca poliţă costisitoare plătită de cei ce îi duşmănesc, dar ţintesc femeile dragi lor.

Fiica, prin care se duce mai departe legământul (şi câte semnificaţii culturale va căpăta acest legământ în roman!), care asigură continuitatea în absenţa urmaşului de gen masculin, care devine garantul onoarei, dar şi ţinta ispitelor unor neaveniţi. Fiecare are o astfel de fiică ademenitoare. A lui Shylock (Jessica) evadează luând cu ea şi inelul ce îi amintea acestuia de Leah, soţia care l-a lăsat singur pe lume, o lume ce l-a deposedat şi de fiică. A lui Strulovitch (Beatrice) nu avea ceva mai bun de făcut decât să se încurce la (doar) 16 ani cu un fotbalist ce avea câteva divorţuri la activ (şi preferinţa, recunoscută, pentru evreice) dar şi neinspirata decizie de a imita salutul nazist după înscrierea unui gol, aşa cum văzuse la cineva din lumea bună (unii spun că de vină ar fi fost mimetismul lipsit de cunoaşterea semnificaţiei avute de acel gest, alţii se îndoiesc de naivitatea lui).

După cum piesele şi personajele lui Shakespeare au supravieţuit timpului şi inovaţiilor, luând forma unor probleme contemporane sau tipologii umane ce îşi păstrează substratul, schimbându-şi doar măştile, tot aşa problemele celor doi taţi părăsiţi (ei spun trădaţi) de fiicele ce şi-au luat pe furiş tălpăşiţa pentru a fi alături de un bărbat străin de neam rămân încă valabile în zilele noastre. Şi nu pentru că taţii evrei din familiile bune ar fi nişte suspiciosi în faţa străinilor şi retrograzi în faţa modernităţii, după cum pretind xenofobii. De fapt, drama celor doi evrei din acest roman este una întâlnită în toate culturile şi este strâns legată de nişte subiecte importante şi dureroase: teama de abandon, invalidarea credinţei unui tată de către fiica aflată la vârsta capcanelor, amnezia culturală, diluarea identităţii care a dus la supravieţuirea psihologică a celor deveniţi o ţintă a psihozei colective, din care stima de sine şi demnitatea riscă să iasă mutilate, sau permanentul conflict cu sine şi cu propria conştiinţă al celor ce au luat asupra lor încercarea de a întelege lumea, istoria civilizaţiei şi sursa răului.

Shylock şi Strulovitch privesc pierderile, dispreţul nemeritat, propriile greşeli şi neghobii comise din prea multă iubire sau demonizarea evreicităţii cu acea doză de umor cel puţin egală cu aceea a lucidităţii. Din replicile lor, una mai spumoasă (dar şi zguduitoare) decât precedenta, pescuieşti nişte concluzii satirice, autoironice şi erudit-mucalite cât să îţi alimenteze pofta de umor inteligent pentru zece vieţi de acum în colo. Fiecare îşi duce povara secolelor de prigoniri şi umiliri cum ştie mai bine. Strulovitch se dă cosmopolit, face acte de caritate, participă activ la întrunirile din lumea artistică a Triunghiului de Aur, cea mai râvnită zona de pe harta agenţilor imobiliar britanici, nu respectă precum un habotnic dogma sau obiceiurile învechite şi acceptă imixtiunea culturii străine, dar n-ar concepe nici în ruptul capului  să-şi dea fiica unui neevreu. Are un legământ de respectat, iar din expunerea acestui legământ înţelegi mai multe nu doar despre identitatea unui evreu, ci şi despre tine, despre modul în care alegi simbolurile care să îţi permită continuitatea (dacă nu identitară), măcar psihologică.

Dacă te-ai temut vreodată să pui anumite întrebări legate de miturile ce îi demonizează pe evrei în inconştientul colectiv al celorlalţi, dar ţi-a fost frică să le formulezi pentru a nu fi criticat, ei bine, cei doi evrei din acest roman îşi asumă riscul şi pentru tine. Dau glas celor mai întunecate prejudecăţi şi legende puse pe seama lor. Râd şi de ignoranţi, dar parcă mult mai mult de propriile temeri şi limite. Îşi recunosc exagerările, dar oscilează între a se autoflagela prin vorbe grele devenite autoironii sofisticate şi a-şi găsi o scuză (anemică, să nu fie acuzaţi iaraşi de autovictimizare) în tragedia începută cu secole în urmă. Pentru a le alimenta gâlceava cu ei înşişi (şi apoi cu bărbaţii ce râvnesc la fiicele lor), Howard Jacobson înşiră o suită de personaje amuzante, care vor condimenta viaţa din râvnitul, invidiatul, dar şi blamatul paradis (deşucheat) al Triunghiului de Aur, unde se aduna crema vedetelor, spre teroarea unui tată de modă veche, incapabil de a vedea cu ochi buni emanciparea unei fete exibiţioniste ce se apucă de studiul artelor performative, noua toană a tineretului păgân fără cultură generală sau identitate (comparaţia satirică între arta clasică şi cea nouă va fi deturnată spre reflecţia legată de anumite diferenţe între evreii tradiţionalişti şi restul lumii, ce nu le pricepe ritualurile, dar îi acuză de cruzime).

Romanul va fi apreciat nu numai datorită umorului inteligent, ci şi modului în care discuţiile personajelor permit o călătorie prin istoria omenirii, aşa cum găseai în discuiile erudiţilor din romanele scrise de Amos Oz. Cei interesaţi de literatura contemporană şi de artele plastice vor găsi nişte pasaje delicioase, pline de satiră explozivă, la adresa unor autori consacraţi, printre care şi (evident) Philip Roth. Anecdotele cu trimiteri literare schimbate între Shylock şi nevasta lui, pe care el încă o mai poate auzi dincolo de mormânt, au toate şansele de a deveni virale printre cei dornici de glume cu subiecte rafinate.

Modul în care Howard Jacobson şi-a reprezentat piesa lui Shakespeare în raport cu evreicitatea situată între valorile ancestrale şi contemporaneitatea cosmopolită ia forma unei călătorii spre adâncurile identitare ale culturilor tributare ideilor iudeo-creştine, aruncând un ochi cum nu se putea mai hâtru asupra artei din prezent. Vei găsi dialoguri pe care ai vrea să le citeşti la nesfârşit, un delicios schimb de idei despre decadenţa actuală şi nişte scene legate de iubire şi devotamentul conjugal pe care le găseai mai degrabă în candoarea degajată de pictura Mireasa evreică a lui Rembrandt.

Shylock este numele meu devine un balsam pentru cei ce au avut relaţii tensionate cu părinţii despre care susţineau că le făceau capul calendar cu tradiţiile străbunilor, dar şi o reflecţie asupra nevoii de continuitate, sau, mai bine zis, a negocierii între propria continuitate începută cu mii de generaţii în urmă şi traseul individual urmărit de fiecare nouă generaţie. Romanul te face să te gândeşti nu numai la relaţia tată-fiică din perspectiva unuia dintre cei mai cunoscuţi evrei progresişti din lume – Freud – ci şi la toate acele lucuri sau valori fără de care nu îţi poti imagina lumea şi pe care vrei să le transmiţi mai departe. Sunt acele valori ce fac diferenţa dintre omul cizelat spiritual, înzestrat cu acea capacitate de a conştientiza scopul vieţii, şi barbarul pentru care ignoranţa înseamnă lipsa conştiinţei transgeneraţionale şi aleatoriul, hazardul primitivismului, ce îi face pe toţi nişte rătăcitori, nu doar pe cel blamat şi prigonit.

Shylock este numele meu - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here