Singura la nunta mea – Un personaj feminin dincolo de clisee

0
357

Coproducţia belgiano-română Singură la nunta mea este o apariţie dinamic-revigorantă în rândul filmelor care prezintă realitatea autohtonă, aşa cum sunt majoritatea lungmetrajelor în spatele cărora se află şi Ada Solomon.

Singură la nunta mea promite să fie genul de film ce are toate şansele de a umple sălile datorită spectatorilor ce îl vor recomanda, impresionaţi de umorul candid strecurat firesc în situaţii neaşteptate. Un rol vital pentru succesul de public îl are personajul feminin central plin de haz, carismatic şi expresiv, ce te va face să îţi doreşti ca actriţa Alina Şerban să apară mai des pe marele ecran.

Pelicula regizoarei îndrăgostite de România – Marta Bergman – este şi nu este o poveste inspirată din realitatea dezolantă a comunităţilor defavorizate, în sensul în care tiparele dintr-un film realist despre o Românie fără speranţă sunt sparte rând pe rând de construcţia personajului central – o tânără de etnie romă care până la urmă reuşeşte să se emancipeze. Însă nu este emanciparea din filmele ce debordează de optimismul superficial tipic scenariilor aspiraţional-motivaţionale, cu mesaje pozitive dar simpliste, de genul Yes I Can!

Vei descoperi mai degrabă o suită de evenimente ce nu schimbă condiţia personajului feminin peste noapte, dar îl pot determina să îşi ia inima în dinţi pentru a face primii paşi în afara comunităţii claustrante. De fapt, Singură la nunta mea este un film despre emanciparea cu paşi mici, dar vizibili, care militează pentru descoperirea femeii rome dincolo de clişee, fără a se apela neapărat la un militantism ostentativ, considerat artificial.

Regizoarea ar fi putut alege o tânără care iese din cercul vicios al marginalizării, rasismului, complexelor de inferioritate prin educaţie, făcând salt uriaş de la statutul de sclavă a societăţii patriarhal-primitive la o societate din secolul XXI, în care drepturile femeii, mai ales ale celei minoritare, încep să fie respectate. Doar că Pamela nu este o femeie romă desprinsă din tabloul exotic al celei purtând fuste înflorate, pe care le dă jos în favoarea hainelor moderne după ce duce o luptă îndelungată şi traumatizantă împotriva familiei, mai ales împotriva bărbaţilor din familie, care îi păzesc virginitatea.

Pamela va contrazice aşteptările pe care le ai de la un personaj feminin de etnie romă care vrea să se emancipeze. În primul rând, ea nu este ţinută sub papuc de niciun bărbat. Nu vine dintr-o familie unde machismul este de neînlăturat. Creşte alături de bunica ei, bărbaţii fiind absenţi din familie.

În al doilea rând, sexualitatea şi feminitatea nu îi sunt îngrădite. Nu este obligată să se mărite încă de la pubertate şi nici vândută pe o salbă, cum sunt adesea reprezentate în mass media femeile rome. Pamela are un copil pe care îl creşte singură, îşi asumă dorinţele şi este cochetă, atât cât poate fi o femeie dintr-un sat românesc, nevoită să care apă de la fântână când îşi vopseşte părul. Ea nu trebuie să poarte haine tradiţionale şi nu se teme să se îmbrace atrăgător pentru a se întâlni pe Skype cu un francez, la o agenţie ce le promite femeilor din România găsirea soţului ideal.

Pentru încăpăţânata Pamela, soţul ideal trebuie să fie neapărat francez, deoarece ea ştie că francezii sunt manieraţi şi că lor nu le este ruşine să dea o mână de ajutor la treburile gospodăreşti. Dar cea mai mare calitate a soţului ideal este iubirea. Bărbatul care o va face fericită va trebui, în primul rând, să o iubească.

Poate începutul filmului ţi se pare dezolant, cu sate amărâte. Ai totuşi răbdare până la prima întâlnire prin Skype dintre Pamela şi francezul care vrea să o ia de nevastă, interpretat de Tom Vermeir (din Belgica). Vei fi atras nu numai de modul în care tenta de realism social se îndulceşte prin elementele specifice unei comedii simpatice despre femeia din Est plină de tandreţe care ajunge să îi însenineze viaţa bărbatului occidental nefericit, plictisit şi lipsit de afecţiune, ci mai ales de anumite calităţi ale personajului feminin, pe care nu le bănuiai.

Apariţia personajului masculin occidental te va face să îţi dai seama că ai cam subestimat-o pe (aparent) ignoranta Pamela. Deşi locuieşte într-un sat în care iarna îi ţine pe locuitori într-o stare de izolare şi amărăciune încremenită, Pamela nu este genul de tânără amărâtă frumoasă dar cam tâmpă, ce nu îşi poate oferi decât farmecul pentru a ieşi din sărăcie.

Vei descoperi un personaj mult mai complex decât pare. Unul care ştie cuvinte în franceză şi care poate închega şi câteva propoziţii, suficiente pentru a te face să te întrebi dacă nu cumva Pamela face parte din categoria femeilor din comunitatea romă  obligate să îşi întrerupă studiile după ce au absolvit primele 7-8 clase.

În loc să dea cu bâta-n baltă, să se facă de râs odată ajunsă pe tărâm occidental, eroina filmului îi cucereşte pe străini prin efervescenţa ei dublată de candoare. Îşi va dezvălui faţete ce îl vor cuceri până şi pe cel mai înverşunat rasist, care afirmă că de fapt oamenii din etnia ei au distrus imaginea României idilice odată ajunşi peste graniţă. Datorită interpretării expresive oferite de actriţa Alina Şerban, vei descoperi un personaj feminin isteţ, adaptabil şi dornic de a-şi depăşi condiţia evitând multe dintre compromisurile făcute de alte femei în situaţia ei.

Vei aprecia la acest film privirea empatică asupra a tot ceea ce te-ar putea deranja la societatea românească. Majoritatea scenelor te invită să te întrebi dacă nu cumva scopul regizoarei a fost acela de a te face reinterpretezi într-o cheie pozitivă tot ce te face să te ruşinezi când îţi aminteşti de identitatea mioritică. Sărăcia personajului central îţi arată că lipsa educaţiei îndelungate nu este de nereparat şi mai ales că nu trebuie să fie însoţită mereu de barbarism, de opoziţionism la contactul cu societatea civilizată, de obtuzitate sau de inadaptare.

Căldura, luminozitatea şi modul în care acest personaj face din stângăcia provincialei estice o suită de scene comice – dar în care vei descoperi mai degrabă acel tip comic dublat de compasiune, aşadar unul care nu umileşte – îi va obliga să dea înapoi pe mulţi care îl acuză de exploatarea senzaţionalist-exotică a mizeriei pe orice regizor străin care descoperă o Românie vulnerabilă.

Unii spectatori i-ar putea reproşa Martei Bergman că nu a insistat mai mult asupra universului psihologic al personajului său. Ei ar fi vrut o explorare mult mai rafinată a transformărilor prin care trece Pamela. Însă filmul are marea calitate de a deschide drumuri prin introducerea pe marile ecrane din România un personaj feminin ce reprezintă o categorie socială ignorată – aceea a femeii rome care, deşi nu părăsit încă zona de risc, nu este neapărat neputincioasă, primitivă şi resemnată.

Modul în care este scos în faţă acest personaj reprezentativ pentru o categorie ignorată – într-o lume unde femeia romă nu este văzută decât atunci când este un obiect exotic, demn de poveştile suprareaaliste cu ghicitoare, o infractoare sau o absolventă de mare universitate – nu este nici unul militantist, nici un manifest, ci mai degrabă o pledoarie pentru naturaleţe, empatie şi afecţiune.

Singură la nunta mea include o reţetă eficientă pentru sensibilizarea spectatorului într-un mod care nu stoarce lacrimi. Totodată, Marta Bergman îmbracă eficient mesajul antirasist în calităţile unui film care se concentrează mai degrabă pe individual decât pe tabloul social colectiv folosit drep argument umanist. În stilul filmelor independente cu mesaj puternic dar accesibil, din spaţiul francofon, subiectele delicate permit infiltrarea unui licăr de speranţă datorită promisiunii unui love story simpatic, nesiropos.

Citeşte şi Closeness – Un debut memorabil

Closeness – Un debut regizoral (in lungmetraj) memorabil, care ne face sa asteptam urmatoarele filme ale lui Kantemir Balagov

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here