Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident – Un brazilian prin Japonia lui Murakami

0
568
Brazilianul Joao Paulo Cuenca ignoră acea regulă de aur a titlului scurt, care să nu-ţi taie răsuflarea când îl pronunţi, dar atunci când scrie despre Japonia o face prin tăiosa concizie precum o incizie a minimalismului rafinat precum o porţie de sushi sau un haiku savurat alături de o supă în tuburi de neon, specialitatea casei dintr-un cartier al plăcerilor dintr-un Tokyo unde femeile est-europene sunt frecvente, dar o poloneză ce şi-a petrecut studenţia în Constanţa şi care ajunge în lumea workaholicilor cu fantezii bizare DOAR pentru a le servi băuturi devine o raritate. Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident poate fi considerat portretul nocturn al unei Japonii văzute prin ochii unui gaijin care ajunge să fie de-al locului, asta însemnând de-al Tokyo-ului, atunci când intră în pielea unui corporatist nipon alienat, dar nu din cauza muncii prelungite, ci din cauza privării de intimitate afectivă, descoperită apoi într-o poveste amoroasă bizară alături de o tânără venită de pe malul românesc al Mării Negre.
Aparent simplist, romanul îţi dă impresia că-l poţi da gata în doua-trei ore, dar amănuntele excentrice îţi pregătesc surprize. Ţi se promite o poveste clasică pentru Japonia contemporană descrisă prin ochii unui occidental care vede numai însinguraţi stranii cu fantezii la fel de ciudate, vânzătoare de plăceri îmbrăcate în şcolăriţe şi ahtiate după accesoriile modei vestice, personaje aflate la graniţa dintre verosimil şi aberant, dar perfect credibile în planeta gadgeturilor şi a neoanelor stridente ce umbresc faima ultimelor străzi pe care se auzeau paşii în sandale de lemn ai gheişelor de altădată, o Japonie la care se aşteaptă oricine a cunoscut-o mai degrabă prin romanele unui Murakami decât prin lirismul delicat al lui Kawabata. Bun, dar care Murakami? Nostalgicul îndrăgostit de jazz, blues şi rock’n’roll, pe nume Haruki, sau Ryu, cu al său lirism obscen, ascuns în detalii brutale până la perversiunea scabroasă? Cuenca pare să fi luat ce-i mai bun de la fiecare pentru a-şi face deghizarea şi mai credibilă. A împrumutat de la Haruki Murakami personajul masculin însingurat, cu identitate difuză, în care trecutul se fărâmiţează în particulele ivite anemic precum amprentele neglijent lăsate pe o radiografie, şi lumea citadină stranie în care pluteşte acesta, ca într-un realism magic adaptat la trepidaţiile stridente ale unei metropole ticsite de lumini orbitoare. De la Ryu Murakami preia în schimb apetitul pentru fetişuri ciudate, fanteziile ce frizează devianţa, dar pe care le păstrează mai mult într-un registru al fantasmării onirice, precum şi acel personaj feminin inaccesibil, care îmbină graţia misterioasă cu obiceiuri şi obsesii preluate dintr-o lume considerată a fi decadentă pentru cineva din afara ei.
Poate cea mai bună lecţie pe care o putea învăţa un scriitor occidental de la un japonez este introducerea unei suite de personaje şi întâmplări excentrice, aberante chiar, astfel încat să nu bruscheze realul şi aspiraţia estetică a personajelor ce tânjesc după un gen de puritate captivă în mediile degradante din marile oraşe. Datorită abilităţii de a camufla excentricul în rutina cotidiană, brazilianul reuşeşte să depăşească previzibilul din povestea despre un japonez îndrăgostit de o est-europeană. Daca în anumite pasaje din romanele scrise de Murakami ai impresia că privesti coregrafia unor peşti aurii dintr-un iaz străbătut de un curent menit să tulbure lentoarea, dar pe care nu îl poţi vedea decât prin ecoul vizual de la suprafaţa apei sub forma unor unde precum nişte frisoane, în romanul brazilianului captivat de Japonia, bizarul sumbru ia forme consistente. Nu ai parte de un iaz, ci de apele subterane ale unui trecut dominat de un tată având o strălucitoare carieră de poet enigmatic, devenit stăpânul unui sistem de supraveghere a oraşului Tokyo pus la punct cu ajutorul unui specialist în arta preparării veninosului peste fugu, care patronează Asociaţia de Fugu Armonios. Cu ajutorul acestui sistem de camere video, descris de fiul său (protagonistul romanului, pe nume Shunsuke Okuda) sub forma unui submarin nocturn ce navighează pe sub marele oraş, fiind alcătuit din cipuri introduse în telefoane, camere de filmat şi microfoane ascunse prin încăperi şi oglinzi false puse în băi pentru a furniza spectacolul savurat din Sala Periscopului, poetul malefic, poate vedea inclusiv escapadele erotice ale băiatului său, pe care îl compară cu peştele fugu, care scoate un sunet asemănător cu un plânset de copil când moare.

Tatăl nemilos adoră să-şi umilească fiul dându-i impresia că îi urmăreşte pe un ecran dintr-o cameră secretă clipele petrecute alături de Iulana, poloneza ce a trăit în Constanţa. Îi bântuie viaţa şi o sufocă precum spectrul unei traume descrise metaforic prin imaginea unui crustaceu uriaş, cu chipul diform al unei languste şi antene care se târau pe pământ, iar prezenţa sa ia forma unei excentricităţi malefice introduse de Cuenca pentru a fragmenta naraţiunea suficient cât să creeze o breşă în minimalismul previzibil al poveştii. Prin această breşă intră detaliile care pot devia toată acţiunea redusă la întâlnirile dintre protagonist şi misterioasa Iulana spre un realism magic tipic unui decor urban babilonic, unde amnezia hedonistă din barurile cu bizarerii picante şi extravagante, alienarea, tehnologia şi poezia degradării nocturne oscilează între sensibilitatea (re)umanizantă şi nihilismul visceral cu tentă apocaliptică SF bine deghizată în real, dar care îţi sare în ochi pe neaşteptate înainte de a se închide în acea tăcere niponă ce îi poate oferi unui străin fiorii ieşiţi dintr-o zonă abisală greu de neidentificat pe harta psihicului de către un occidental.

Prin introducerea unor personaje ce stăpânesc arta unei excentricităţi perverse devenite o epidermă artificială ce acoperă emoţiile delicate precum alga ce înveleşte ingredientele unui sushi, autorulreuşeşte să te deruteze chiar în momentul in care îţi propui să înţelegi psihologia personajelor sale. Când vrei să le oferi circumstanţe atenuante, apelând la biografia prin care s-au perindat nestingherite acele traume din copilărie menite să le conserve însingurarea schizoidă, apare un detaliu care deviază explicaţia coerentă, amintundu-ţi că-n locul unei poveşti de iubire desfăşurate firesc, după legile vindecării emoţionale, ai o coregrafie a purităţii străbătute de sinistru, a cotidianului devenit suprarealist datorită unei mutaţii infiltrate în banal, care permite viselor în care Iulana se vedea închisă într-o papuşă abia scoasă din linia de producţie să devină realitate, iar poetul voyeurist nu este străin de această posibilitate coşmarească, ivită pentru a-i face în ciudă fiului castrat psihologic printr-o permanentă supraveghere şi printr-o profeţie ce îi spunea că singurul final pentru o poveste de dragoste este un accident fără supravieţuitori.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident conţine acel mix de ingrediente care să-ţi confirme percepţia despre condimentata viaţă de noapte din Tokyo şi despre fascinaţia unui salaryman japonez pentru feminitatea slavă, dar suficiente detalii ieşite din comun (deşi familiare connaisseurilor într-ale literaturii nipone) încât să evite kitsch-ul cu tentă orientală sau melodrama tăvălită prin imagini vulgare. Cuenca face parte din categoria scriitorilor ce pot găsi un lirism delicat în miezul unor decoruri luminate ţipător şi talentul de a scoate la suprafaţă o sensibilitate naivă ce nu va fi considerată penibilă în miezul unei metropole ce vibrează noapte de noapte în ritmul unui hedonism care să astupe răni emoţionale. Vei mai găsi acel suprarealism extras dintr-o realitate unde simplele amănunte discordante permit manifestarea unor scene demne de un film experimental, unde sexualitatea devoalată prin obiecte simbolice şi amestecul dintre moarte şi erotism, dintre fragilitate şi devianţă, naşte un ritual stupefiant, fără a-şi pierde latura subtilă şi estetică.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident - copertaEdititura Polirom, 2015

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here