Soldatii. Poveste din Ferentari – Socul vine din alta parte

0
1759
foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Soldaţii. Poveste din Ferentari şochează prin îndrăzneală. Dar şocul nu este provocat de subiect – o poveste de dragoste între doi bărbaţi, încă greu de asimilat într-o cultură balcanică. Şi nici de locul desfăşurării acţiunii – cartierul Ferentari – perceput adesea drept un infern al sărăciei murdare, al drogurilor şi al seringilor împrăştiate precum chiştocurile de ţigări în zilele de vară, când oamenii de la periferie se adună la o bere în faţa blocului.

Ceea ce te „şochează“ este faptul că aceste două elemente ce-i scandalizează de obicei pe oamenii normali – homosexualitatea şi infernul asociat cartierului Ferentari – nu se transformă într-un cocktail Molotov ale cărui ţinte devin personajele ce îşi trăiesc idila interzisă într-o lume machistă. Nu pot fi considerate nici măcar un supliciu vizual pentru tine, spectatorul, în cazul în care aveai rezerve înainte de a păşi în sala de cinema. În locul unei brutalităţi dezlănţuite şi al unor imagini cu sărăcia purulentă vei descoperi un film mai mult decât suportabil, datorită unui amestec de umor, sentimentalism duios (însă bine mascat de apetitul pentru caterincă al personajelor şi prelins printre nişte replici fără perdea) şi acea pledoarie pentru înţelegerea alterităţii, o pledoarie deloc îmbrăcată în militantismul ipocrit ori în falsitatea snobilor burghezi ce se dau hipsteri progresişti (pe care-i ironizează la greu Adrian Schiop în romanul omonim ce stă la baza filmului).

 Soldaţii. Poveste din Ferentari, care a făcut deja turul mai multor festivaluri importante înainte de premiera oficială din România, a fost aşteptat precum o apariţie exotică în rândul filmelor a căror estetică rămâne totuşi în zona noului val (cu decoruri minimaliste, la fel ca dezvoltarea narativă, şi expunerea vieţii din apartamentele claustrofobe). Dar, la fel ca în romanul cu acelaşi nume, scris de Adrian Schiop, devenit unul dintre actorii din rolurile principale, exoticul nu este legat de subiectul ce ar trimite filmul în zona celor de nişă, care tratează relaţiile şi dramele comunităţii LGBT într-o ţară (încă) tradiţionalistă. Nu relaţia de iubire dintre doi bărbaţi de etnie şi nivel de educaţie diferite, ambii locuitori ai cartierului Ferantari, poate fi considerată elementul exotic al filmului, ci însuşi mediul în care aceştia îşi consumă relaţia – cartierul Ferentari, un fel de no go zone pentru cei din afara lui, o lume închisă, cu propriile-i reguli de supravieţuire şi coduri sacre fără de care nu se poate convieţui paşnic şi nu poţi fi acceptat.

Devenit un al treilea personaj principal, cartierul Ferentari este prezentat diferit de cum ai văzut până acum şi de cum te-ai fi aşteptat. Sărăcia extremă, expusă claustrofob, sordid şi coşmăresc în majoritatea reportajelor nu mai apare ostentativ. Nu simţi că invadează sala de cinema precum o periferie sud-americană contopită cu mahalaua indiană, sufocându-te prin detalii brutale. Cadrele realiste nu satisfac nevoia unor spectatori veniţi din zone mai confortabile de a vedea periferia mizară exploatată senzaţionalist într-un spectacol grotesc sub pretextul documentarului ce arată lumea necosmetizată. Cartierul Ferentari vorbeşte mai mult prin tipologiile umane expresive, ce se dovedesc a fi şi ospitaliere, şi mai puţin prin blocurile degradate sau prin furnicarul ce mişună printre dughenele insalubre.

Personajele filmului, autentice şi pitoreşti, sunt o sursă inepuizabilă de umor, spontaneitate şi candoare în cele mai neaşteptate momente, iar acest amestec transformă o poveste dezolantă într-una mult mai suportabilă. De altfel, tentativa reuşită a regizoarei debutante în lungmetraj Ivana Mladenovic de a scoate la suprafaţă dovezile de umanitate într-o mahala considerată brutală şi licărul de fragilitate ce mijeşte sub coaja de băiat dur al unuia dintre personaje te face să te întrebi dacă nu cumva acesta este genul de film pe care l-ar fi făcut Pasolini în locul lui Accattone, sau colegii săi neorealişti, dacă s-ar fi născut în Ferentari.

Deşi rămâne un loc al lipsei de speranţă pentru majoritatea locuitorilor, un cartier uitat de lume, ignorat de autorităţi şi care le inspiră teamă celor din afara lui, Ferentariul din filmului Ivanei Maldenovic poate fi şi primitor dacă îi respecţi regulile ce te pot apropia de locuitorii săi fără a mai fi catalogat drept străin. De altfel, Ada Solomon, producătorul filmului, a declarat că oamenii locului sunt ostili când văd o cameră de filmat doar dacă le dai de bănuit că vrei să îi prezinţi într-o lumină proastă.

Un alt element care te va surprinde, în cazul în care nu ai citit romanul omonin înainte de a intra în sala de cinema, este relaţia celor doi protagonişti – Adi, un intelectual timid ce vrea să facă primul doctorat în manele, şi Alberto (Vasile Pavel-Digudai), un fost puşcăriaş, care, fiind de-al locului, îi promite că îl va introduce în lumea cântăreţilor de manele. Este o relaţie care ajunge destul de repede să se desfăşoare dezinvolt, pe faţă, deşi implică un personaj ce provine dintr-o cultură machistă, în care homosexualitatea este înfierată dur şi condamnă la excludere. Nimeni nu îi agresează pe cei doi protagonişti. Adevăratul inamic al relaţiei este de fapt lipsa banilor, dublată de viciul costisitor al lui Alberto – jocurile de noroc.

foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Cei drept, la început, Alberto, de etnie romă şi vărul lui Borcan, un interlop celebru din Ferentari, al cărui palat domină peisajul de parc-ar fi un pachebot nimerit într-un port amărât, se fereşte de ochii lumii. Ce facem noi aici să nu ştie nici Pământu’! îi ordonă ferm lui Adi la finalul unei prime întâlniri amoroase (cei având intoleranţă la scenele de gay sex pot vedea filmul liniştiţi, deoarece nu există detalii explicite). Pe măsură ce avansează relaţia, Alberto începe să nu se mai teamă aşa de mult de gura lumii (poate doar de bătaia ce ar putea-o încasa de la vărul Borcan) şi îi cere lui Adi să-l ia la el în apartament, pentru a trăi precum un cuplu sudat.

Soldaţii. Poveste din Ferentari a început să ruleze după ce s-a tot vorbit despre alte două filme apreciate, având ca subiect relaţia de iubire dintre doi bărbaţi – God’s Own Country şi Call Me by Your Name. Dacă în aceste două filme relaţia era fie una cu năbădăi transformate în scene incandescente, fie una tandră, consumată precum o iubire adolescentină secretă, în filmul Ivanei Mladenovic vei descoperi o abordare diferită. Regizoarea a respectat dinamica relaţiei amoroase din romanul ce a stat la bază filmului şi a renunţat la clasica expunere a sofisticatului conflict dintre asumarea identităţii sexuale şi obsesia pentru aparenţe într-un mediu tradiţionalist, la desfăşurarea dramatică a legăturii dintre două personaje având personalităţi diferite, aparent incompatibile, la tandreţea specifică unui film despre căutarea de sine odată cu a sufletului pereche sau a iubirii ce îmblânzeşte un personaj greu încercat de viaţă şi lipsit de speranţă (cum se întamplă în God’s Own Country).

Aici, în Ferentari, nu este loc pentru dileme sau pentru explorarea adâncă a sinelui între două întâlniri amoroase. Caterinca lui Alberto bate interesul pentru lucrurile serioase, precum asumarea identităţii, vindecarea emoţională sau viitorul unei relaţii. Tandreţea se prelinge în replici abrazive pentru nişte urechi pudice, dialogurile despre cuplu sunt însoţite de băşcălia şmecherului ce se vrea dur, iar iubirea te obligă să-l accepţi pe celălalt aşa cum e, fără a încerca să-l domesticeşti, să-l vindeci de metehne.

foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Povestea de iubire dintre doctorandul Adi şi recidivistul Alberto este precum dialogul oamenilor de la periferie: un amestec de francheţe, umor cu show, vorbe colorate, pe alocuri porcoase, gesturi demonstrative de băieţaş de cartier histrionic, poveşti cu înflorituri pentru gonflarea stimei de sine ori pentru construirea unei reputaţii de temut, şi vorbe dulci, inspirate din textele manelelor contemporane, prin care îndrăgostitul dezinhibat şi lunecos (Alberto) vrea să-şi cucerească prada (Adi). În cazul acestei relaţii, prada este şi sursa banilor indispesabili supravieţuirii celui ce joacă abil rolul îndrăgostitului cuceritor şi versat. Ai putea spune că asişti la o parodie gay a relaţiei pe interes dintre bărbatul educat, venit dintr-un mediu mai curat, şi trufandaua de la periferie, necizelată, însă fără inhibiţii şi având şcoala vieţii.

Până într-un punct al poveştii, Alberto pare varianta masculină a femeii versatile şi vulgare, ce-l tapează de bani pe bărbatul de condiţie superioară, dar care are nişte placeri vinovate şi fetişuri ascunse, ce nu pot fi manifestate liber decât în cartierele mărginaşe. Are vorbele la el şi stăpâneşte perfect acel ritual de ademenire mieroasă, ce-l face să pozeze în victima sorţii pentru a-şi atinge scopul: acela de a fi întreţinut de Adi. Însă modul în care Ivana Mladenovic transpune dinamica relaţiei şi gesturile demonstrative ale lui Alberto, puternic înfluenţate de cultura mediului său, evită caricaturizarea şi umorul simplist. Nici măcar scenele cu dansuri orientale pe manele, fie că se desfaşoară în birtul cu păcănele din Ferentari, fie că au loc într-un decor opulent de club frecventat de interlopi, nu au ca scop ridiculizarea unor marginali cu gusturi dubioase. Spectacolul ostentativ dintr-un club de manele pentru barosani este filmat astfel încât să pară un spectacol burlesc, de cabaret balcanic, nicidecum desfăşurarea unui kitsch care îngreţoşează.

Regizoarea însistă să păstreze demnitatea personajelor sale, transformându-l pe Alberto, interpretat convingător şi cuceritor de actorul amator Vasile Pavel-Digudai, într-un personaj mult mai complex decât pare. Aşadar, în loc să-l prezinte doar ca pe un infractor mărunt ce îşi duce traiul scornind minciună după minciună şi apelând la tertipurile unui şarlatan emoţional ce pune în practică trucurile de supravieţuire învăţate la pârnaie, Ivana Mladenovic insistă asupra cauzelor din trecutul lui tumultuos, ce invită la compasiune, aceeaşi compasiune pe care o simţi faţă de cel de-al treilea protagonist – cartierul Ferentari.

Detectezi o preocupare vizibilă pentru dreptul personajelor de a fi privite prin lentila toleranţei şi a compasiunii. Pentru a invita spectatorii la empatie fără a recurge la patetism, Ivana Mladenovic preia reţeta folosită de Adrian Schiop în romanul său: înlocuirea plângerii de milă cu umorul presarat în replici savuroase. De fapt, vei regăsi în film replicile memorabile şi vorbele de duh colorate ale lui Alberto din roman. În film, personajul Alberto reuşeşte să transforme nişte relatări greu de digerat referitoare la trecutul său în rafale de umor. În ciuda unei realităţi triste, se şi râde la acest film, în mare parte datorită replicilor fruste din arsenalul lui Alberto, personajul ce dă sarea şi piperul filmului datorită interpretarii actorului Vasile Pavel-Digudai. Gesturile sale şi tonul au transformat vulgaritatea în pitoresc, iar duritatea în candoare, o candoare aparte, cum este şi lumea în care a fost nevoit să înveţe ritualul adaptării.

Citeşte şi God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

Call Me by Your Name – Însorita Italie şi iubirea pe care o trăieşti doar o dată în viaţă

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here