Soloviov si Larionov – Te regasesti in trecutul altora

0
638
Alegerea unei teme pentru disertaţie nu este niciodată independentă de căutarea propriului sine, mai ales când studentul se învârte în jurul unui personaj istoric deopotrivă apreciat şi controversat, devenit grandios în imaginarul colectiv, acel spaţiu în care nu se mai face distincţia între istorie şi ficţiune.

Dacă scoţi dintre paranteze timpul, graniţa dintre ficţiune şi realitate dispareavea să afirme Soloviov, un student aspirant la o carieră de prestigiu în elucidarea trecutului, meditând la propriile-i pierderi şi dezrădăcinări atunci când explora biografia generalului Larionov, un semizeu din tabăra Albilor care, imediat după revoluţia înfăptuită de Lenin, a întârziat ocuparea Crimeii de către bolşevici, numiţi şi Roşii. De fapt, ambiţiosul student Soloviov, plecat dintr-o aşezare improvizată (de şase case) într-o staţie de cale ferată uitată într-un colţ de Rusie sovietică, devine interesat doar de un anumit episod, misterios până la inexplicabil, din viaţa generalului Larionov, episod care, odată clarificat, ar putea oferi un răspuns la întrebarea ce-i frământă pe majoritatea profesorilor de istorie din Sank Petersburg: De ce a fost lăsat în viaţă (şi în micul palat deţinut de familia sa la Ialta) generalul ţarist Soloviov de către bolşevici, după ce a făcut tot posibilul să îi alunge din Crimeea?

O ancheta detectivistă plină de note de subsol, transformată într-o reflecţie asupra modului în care este sau ar trebui privită o biografie (re)creată de istoricii obsedaţi de informaţiile păstrate în documenteleserioase, oficiale? Sau o dejucare abilă precum farsa unui erudit năştrusnic gata să demitizeze obiectivitatea recuperată prin datele reale atunci când se doreşte înţelegerea şi analizarea unei personalităţi istorice fascinante până într-acolo încât ajunge să transforme clădirea impozantă a unei academii într-un furnicar de fiinţe tipicare şi migăloase, care vor să atingă o parte din gloria lui Larionov prin etalarea unui nou detaliu cules din informaţiile spectaculoase găsite printre rândurile autobiografice lăsate de general? Soloviov şi Larionov este genul de roman citit pe mai multe niveluri, obligându-şi cititorul să-l parcurgă numai prin adoptarea unor atitudini diferite faţă de adevărul istoric, între care trebuie să oscileze rapid. Mai întâi trebuie să ia istoria în serios până la venerare, mai ales când este scrupulos proporţionată în date şi note de subsol, apoi să înceteze a se mai lua pe Sine în serios tocmai atunci când ajunge sclavul şi gardianul acestor note de subsol, care se dovedesc a fi (doar) un joc asumat al scriitorului Evgheni Vodolazkin cu sobrietatea istoriei, fără a o duce în derizoriu. Jocul erudit(iei) porneşte de la găsirea celor două nume din titlul romanului – Soloviov şi Larionov – care, prin literele comune sau rimă, încurajează paralelismele, coincidenţele imaginare (sau reale) şi apropierea de personaliatea legendară ce l-ar fi putut ţine pe novicele student la distanţă, urmând a se da jos de pe soclu într-un moment neaşteptat, pentru a căpăta vene, slăbiciuni şi enigme ce ţin de psihologia contradicţiilor umane, în timpul admirării unui apus de soare pe digul de la Ialta, asemenea unui personaj cehovian.

Soloviov si Larionov - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Dacă te-a convins, poți comanda cartea de aici

Între generalul Larionov, un mit (inventat de Vodolazkin) al Rusiei ţariste, şi tânăra speranţă a vieţii academice petersburgheze, un self made man dintr-o aşezare neînsemnată – Soloviov – există acea distanţă suficientă pentru a împărţi cititorii în două tabere. Una este formată din cei care se regăsesc în povestea studentului perseverent fără privilegii, venit din provincie, dar îndepărtat cât se poate de mult de provincialism atunci când îşi expune cercetarile în lucrările prezentate la marile conferinţe. Din a doua tabără fac parte cei care deplâng acea decădere a fastului aristocratic reprezentat de generalul descendent din înalta societate ţaristă, ce a pus mare preţ pe tradiţia militară transgeneraţională, cu a sa eleganţă prigonită de plebea revoltată, care, odată cu alungarea nobililor de către bolşevici, a declarat perimate manierele indispensabile unui militar de carieră din vremea Ţarului, care trebuia să cunoască atât paşii unui mars, cât şi pasii de dans atunci când îşi scotea uniforma la marile recepţii, să citească atent operele clasicilor şi să exerseze postura unei statui antice, de a cărei eleganţă nu trebuie să se debaraseze nici în cele mai grele condiţii de pe front. În vremea şcolilor frecventate de copiii elitei petersburgheze, milităria nu însemna barbarie, şi nici defularea unor frustrări acumulate în timpul aşa-zisei lupte împotriva inechităţii sociale. Cel puţin aceasta este imaginea creată în mintea studentului sărac acaparat de misterele din jurul generalului Larionov.

 

Distanţa temporală (dar şi de natură socială) nu conduce la ură, ci la o serie de reverii nostalgice legate de trecerea de la pubertate la maturitate, de primii fiori ai erotismului precoce, sau de modul în care fiinţa umană poate rezista într-o societate unde vechile sale valori sunt marginalizate prin teroare…o teroare suspendată în mod enigmatic de anumite împrejurări din viaţa lui Larionov după războiul civil din Rusia anilor ’20, şi pe care Soloviov doreşte să le descopere căutând însemnările acestuia cu ajutorul uneia dintre iubite, a cărei mame i-a stat alături lui Larionov în ultimii lui ani de viaţă. Între cele două personaje aparţinând unor medii şi epoci îndepărtate, Vodolazkin întinde fire care le apropie brusc, apelând la coincidenţe privind nişte evenimente din biografia lor, devoalate nu înaintea unei lungi aşteptări care testează răbdarea cititorului preocupat mai mult de naraţiunea detectivistă a romanului, plină de suspans, însemnări secrete şi personaje secundare despre care intuieşte, ghidat şi de autor, că i-au ascuns informaţii preţioase legate de cheia misterului din jurul generalului. Soloviov şi Larionov au taţi a căror activitate a fost legată, la un moment dat, de liniile de cale ferată, iar în micuţa aşezare încropită de lucrătorii feroviari de unde provenea Soloviov s-ar fi putut ascunde băiatul generalului Larionov, şi nici Liza, prima iubire adolescentină a lui Soloviov, nu era străină de biografia mai puţin ştiută a generalului retras în Crimeea.

Totuşi, aceste detalii ce trasează linii paralele, dar permit şi găsirea unor puncte de interesecţie a celor două personaje despărţite de timp, nu par deloc ingrdientele menite să resusciteze o intrigă poliţistă care să îi ţină captivi pe cititorii speriaţi de marea densitate, în cadrul anumitor pasaje, a informaţiilor (uneori) aride, ce ţin de tacticile militare sau de metodele de cercetare. Aceste coincidenţe nu sunt manevrate până la capăt de lungul traseului narativ, rămânând elipitice şi ambigue, încât ajung să dilueze ancheta lui Soloviov topind acele date istorice consistente în imaginea vaporoasă, plină de melancolie, a unei lumi dispărute, care pare desprinsă de spaţiu şi de timp chiar şi atunci când ajunge să fie recuperată din memorie sau din însemnările salvate către Soloviov în urma unor peripeţii care trec şi prin palatul unui aristocrat din Crimeea. Însuşi generalul pare mai degrabă un colos pregătit să renunţe la distanţa impusă de haina militară, înlocuind instrucţia şi gesturile sobre cu plimbările discrete pe malul mării, înserările petrecute sub lumina cehoviană a Ialtei imperiale, ascunse printre construcţiile sovietice, şi dialogurile despre frumuseţea şi efemerul corpului uman, purtate alături de farmacistul oraşului. Celor care detestă asprimea unei atitudini milităroase, Larionov li se va înfăţişa în lumina unei veri care poate fi redată prin atmosfera inundată de lumină şi de nostalgiile stranii din tablourile pictate de Gustave Caillebotte sau de Ivan Aivazovski.

Exact atunci când te aşteptai la o personalitate austeră şi rigidă, Vodolazkin creează un personaj în care statura impozantă de pe front, îndelung exersată în şcoală militară, şi dovezile unei compasiuni solare dublate de gesturile unei eleganţe contemplative din alte timpuri, adâncesc şi mai mult enigma generalului aprig restras pe malul mării, unde petrece din ce în ce mai multe ore, de parcă şi-ar fi înlocuit sobrietatea militară cu melancolia voluptuoasă a unui literat care îşi scrie memoriile. Dar cum să transformi un personaj statuar într-o prezenţă melancolică absorbită de lumina delicată a unei înserări savurate din locul unde a privit înaintarea inamicilor primitivi, ce i-au călcat în picioare lumea şi au distrus paradisul Art Nouveau construit de părinţii săi pe ţărmul Crimeii pierdute? Vodolazkin are propriile trucuri. Îl transformă pe generalul Larionov într-un spectru al unei Rusii pe care o mai găseşti doar la Ermitaj sau în povestirile clasicilor, apoi îi adaugă staturii impozante reveria şi demnitatea celui pe care disciplina aristocraţiei militare l-a învăţat să accepte greutăţile şi teroarea cu eleganţa unui lord stăpân pe sine, fără a înlocui umanitatea cu înfumurarea vanitoasă a unui portret expus în salonul somptuos al unui palat baroc. Acestei imagini greu de ataşat la biografia demnă de un mare general a cărui faimă se putea dovedi sufocantă pentru cei din jur şi apăsătoare pentru sine însuşi după răpirea privilegiilor atribuite de bolşevici aristocraţiei, Vodolazkin îi atribuie un aer nostalgic, evanescent, adesea întreţinut de amănuntele rătăcite de nişte personaje secundare ce apar exact în momentul în care trebuie să ofere o informaţie vitală pentru cercetarea lui Soloviov, dar evaporate chiar înainte ca firul informaţiei să ajungă până la deznodământ.

Excentrice, seducătoare, groteşti sau dezgustătoare, toate aceste personaje care se agaţă de biografia generalului, înfrumuseţând-o sau parazitând-o, întreţin iluzia unui timp suspendat, a unei contopiri între istorie şi ficţiune şi a reîntoarcerii spre lumea unei memorii prezentate sub forma reveriei vizuale tarkovskiene. Ce-i drept, i se poate reproşa lui Vodolazkin tocmai renunţarea la consistenţa filosofică din românul prin care şi-a cucerit majoritatea cititorilor din afara ţării natale – Laur (deşi mitul aşa-zisului nebun întru Cristos, întreţinut mai ales în spaţiul medieval slav, reapare sub o altă formă şi în imaginea generalului Larionov), roman comparat adesea cu filmul Andrei Rubliov, regizat de Tarkovski. Pătruns în lumea cititorilor din afara spaţiului rus printr-un roman dens şi matur, după şlefuirea stilului, Vodolazkin rămâne în mintea lor prin aliajul dintre filosofia şi misticismului arhaic ortodox din Laur, şi farmecul oricărui alt roman citit după acesta poate fi considerat doar o pâlpâire anemică pe lângă simbolurile criptice prin care Vodolazkin a recuperat acea lume greu de înţeles în afara spaţiului slav şi a unui realism magic specific imaginarului medieval răsăritean.

Pentru cititorii dornici să perceapă şi o altă faţetă literară a lui Vodolazkin, desprinsă de spiritualitatea medievală slavă, romanul Soloviov şi Larionov, care precede capodopera sa (Laur), este o călătorie a iniţierii şi a maturizării, în care suspansul, meditaţia referitoare la memoria istoriei şi melancolia luminoasă păstrată sub apusurile din Crimeea dispărută captează ultimele zvâcniri serene a unei lumi închise în memoriile unor personaje devenite martorii din urmă ai unei epoci alungate brutal. Generalul Larionov, prin contradicţiile biografiei sale risipite precum paginile unor însemnări sustrase pe ascuns, este pentru Crimeea năpădită de bolşevicii încrâncenaţi din romanul lui Vodolazkin ceea ce este personajul feminin central din romanul Medeea şi copiii ei (scris de Ludmila Uliţkaia) pentru Crimeea grecilor, sefarzilor şi tătarilor scăpaţi de furibunda omogenizare forţată din timpul stalinismului – ultima redută a unei istorii pentru care încrengăturile memoriei afective sunt mai importante decât acurateţea datelor verificate şi răsverificate spre a fi transformate în preţioase note de subsol.

Soloviov şi Larionov este povestea unei obsesii care prinde viaţă în mintea unui istoric, transformându-se uşor în oglinda căutătorului de trecuturi neconsemnate şi ascunse în memoriile pierdute ale unui general devenit o legendă plină de enigme, dar şi un spectacol melancolic al vieţii derulate sub culorile nostalgice ale unui apus captiv în cochetăria vetustă a Ialtei.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here