Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea

0
444
Laszlo Nemes a realizat unul dintre cele mai greu de văzut filme despre Holocaust şi nu doar din cauza imaginilor, care sunt învăluite într-o ceaţă de unde răzbat doar culorile focului şi ale sângelui precum o pată ameninţătoare atunci când apare ultima fază din procesul de anulare corporală a existenţei celor din lagăr, în ceea ce pare a fi o anticameră a iadului organizat precum un proces industrial sinistru. Hiperrealismul vizual prin care este redată viaţa prizonierilor din lagăr este acaparat şi eclispsat, la un moment dat, de nişte senzaţii mult mai puternice, prin care teroarea şi angoasele îi sunt transmise spectatorului: senzaţiile corporale. Teroarea îşi face loc în tine brusc, te ţine în chingi, îţi încordează muşchii, apoi te lasă pradă unui tremur interior intens încă de la primele scene, în care nu vezi exterminarea, dar o auzi odată închisă uşa camerei de gazare din care se aud ţipetele disperate, apoi suflul singurului supravieţuitor, un copil. Ar fi fost un miracol, dar slujitorii unui rău absolut nu cred în miracole şi văd supravieţuirea drept un eşec pe care trebuie să-l analizeze imediat în laboratoarele medicului. Protagonistul, Saul, riscă totul pentru a opri autopsia băiatului şi pentru a salva corpul de la dispariţie prin ardere. Vrea să îndeplinească ritualul de înmormântare şi face tot posibilul pentru a găsi un rabin, de la mituirea paznicilor cu obiectele strălucitoare sustrase la ordinul naziştilor din hainele rămase în urma celor dispăruţi, la punerea în pericol a unui plan de evadare.

Son of Saul - rabinulNu ai cum să nu asociezi un film despre Holocaust cu imaginile coşmăreşti ale răului dezlănţuit, pentru care multe cuvinte precum grotesc, oroare, ură, cruzime sau umilinţă sunt insuficient de puternice, mai ales în cazul unui genocid executat cu exactitatea programată ce a dus până şi la depersonalizarea actului final, devenit un mecanism ce a împrumutat repetitivitatea unui proces industrial, de la organizarea prizonierilor înghesuiţi în trenuri de marfă, în drum spre camera de gazare, până la curăţarea urmelor de sânge şi debarasarea de trupuri, cărora li se anula până şi dreptul de a se numi corpuri, prin folosirea termenului de bucăţi înainte de a fi arse, apoi aruncate, sub forma unor grămezi de cenuşă, în râul din apropierea lagărului. În mijlocul acestei extincţii şi anulări a oricărei treceri prin viaţă a prizonierilor evrei, pusă la punct cu exactitatea unui ceasornic demonic, nu numai retina va deveni depozitarul memoriei. Poate Laszlo Nemes a ştiut că poate apărea estomparea imaginilor prin intervenţia unor mecanisme de apărare care ne îndepărtează, în timp, de imaginile care ne cutremură sub presiunea unor avalanşe de flashback-uri declanşate de amintirea unui film în care am avut impresia că trăim în locul personajului. Flashback-urile ce vor fi declanşate ori de câte ori vom simţi nevoia de a discuta despre acest film nu vor fi de natură vizuală, ci se vor simţi prin încordarea corpului şi prin toate acele zvâcniri declanşate de scenele în care dispariţia programată din timpul Holocaustului se aude în şirurile de prizonieri înghesuiţi şi dezorientaţi odată daţi jos din trenuri, în strigătele speriate şi în sunetele scoase de căruciorul în care sunt căraţi cărbunii sau de scârţâitul uşilor de metal din spatele cărora sunt aruncate umbrele văpăilor ce transformă imaginile pline de culorile austere în contrastul întuneric-lumină dintr-un tablou de Caravaggio. Doar că vizualul pictural sumbru ar fi o stilizare nepermisă a brutalităţii, la fel şi orice formă a dialogului ce nu poate reda apăsarea şi nu poate numi frica dinaintea monstruozităţii.

Son of Saul - soldatulLaszlo Nemes nu a vrut să rămâi un privitor ce poate alege să închidă ochii, dar nu printr-o galerie a trupurilor carbonizate, şi nici a unei agonii dinaintea focului devorator. Ritmul derulării nu este unul lent, care să te ancoreze în detalii greu de privit, ci unul alert, deoarece atmosfera terifiantă este întreţinută de gesturile grăbite, aproape mecanice, ale personajelor angrenate în mecanismul exterminării. Groaza nu este provocată de explicitul filmat lent, ci de mişcările rapide ale detaliilor, ce reflactă febrilitatea actelor de nimicire până la anularea oricărei dovezi a existenţei. În lagăr, totul trebuie îndeplinit rapid, iar cei lăsaţi fără vlagă rămân într-un fundal neclar precum o imagine ceţoasă, deşi teroarea promite să scoată capul hâd la orice colţ al camerelor unde sunt aduşi prizonierii. Laszlo Nemes a vrut să trăieşti tensiunea personajelor, acea goană a supravieţuirii plină de neprevăzut într-un final predictibil, doar că numai anumiţi prizonieri îi cunoşteau predictibilitatea. Erau cei înclusi în Sonderkommando, cărora li se spunea şi deţinătorii de screte. Erau singurii care ştiau ce se va întâmpla cu noii prizonierii din lagăr şi erau puşi în postura de a le duce trupurile la crematoriu, deşi erau la rândul lor pe lista celor ce urmau să fie exterminaţi, după câteva luni, pentru a nu transmite în afara lagărului informaţiile privind paşii exterminării. Saul făcea parte din rândul acestor prizonieri ce păreau a fi scăpaţi de camera de gazare, naziştii dându-le impresia că pot supravieţui în condiţii mai bune decât ceilalţi, dar preţul era unul crud, menit să-i marcheze printr-o vinovăţie infinită, ca parte a unui joc psihologic bolnav: trăiau doar dacă reuşeau să cureţe la timp camerele de gazare şi apoi să ardă cât mai multe corpuri. Îşi plăteau supravieţuirea prin eficienţa muncii din fabrica morţii. După câteva luni, o parte dintre ei erau puşi pe lista celor care ar fi fost la rândul lor gazaţi şi înlocuiţi de alţii, astfel încât secretul din procesul exterminării să moară împreună cu ei, de parcă finalul trebuia să fie uitarea şi apoi negerea oricărui genocid.

Son of Saul - SaulSaul, interpretat impecabil de Geza Rohrig, ajunge să pună în pericol rutina securizantă din lumea deţinătorilor de secrete, singurii care ştiau ce urma să se întample, de aceea barăcile lor erau izolate de restul lagărului. Până să ajungi să înţelegi mecanismul sinistru prin ochii lui, te vei trezi, datorită modului în care a fost realizată filmarea, în aglomeraţia de prizonieri abia daţi jos din trenuri, care nu ştiau ce avea să urmeze, pentru ei răul nefiind predictibil, după cum nu este nici scenariul filmului pentru spectatorul aruncat brusc în mijlocul mulţimii speriate. Te simţi împins odată cu prizonierii dezorientaţi, în jurul cărora este o agitaţie continuă, o teamă de moarte ce vine în contrast cu verdele pădurii dintr-un fundal înceţosat. Abia când îl vezi pe Saul curăţând o podea, după ce mai devreme ai auzit nişte ţipete şi bătăi într-o usă, reuşeşti să păşeşti în lumea deţinătorilor de secrete.

Son of Saul - main imageApariţia lui Saul, filmat din spate, încat ai impresia că este urmărit de cameră în timpul căutării disperate a unui rabin prin labirintul lagărului, acaparează prim-planul. Deşi chipul său şi-a pierdut de mult expresivitatea, iar gesturile îi devin mecanice, aproape tot filmul pare un studiu al chipului său, ce nu mai părăseşte ecranul, agitaţia, strigătele gardienilor şi zgomotele din crematoriu fiind trimise într-un fundal care, în loc să te ţină departe de orori, le face şi mai prezente prin sugestii, umbre şi proiecţii anticipative, prin care ţi se dă de înţeles ce înseamnă soluţia finală şi rolul lui Saul în ea. El, în schimb, nu spune aproape nimic, stă cu umerii lăsaţi, într-o conservare taciturnă ce poate fi luată drept resemnare sau rezistenţă la traumă prin împietrire, dar în schimb îţi permite să-l urmezi, să te ţii după el, atâta vreme cât nu-i pui întrebări, iar această impresie de însoţire a protagonistului se datorează filmării bazate pe un cadru lung, prin care Laszlo Nemes transformă explicitul brutalităţii în perspectiva cinematografică. Dar este acea perspectivă cinematografică densă, care nu te menajează deloc şi poate arăta ca implicarea emoţională a spectatorului face cât o mie de documentare şi imagini-mărturie. Cadrul lung adânceşte senzaţiile şi te aruncă direct în atmosfera terifiantă mai mult prin sugestii, decât prin ororile expuse vizual, încât ai impresia că asişti mai mult la zbaterea lui Saul pus mereu pe fugă, într-o goană după îndeplinirea scopului ce-l poate salva de la îngheţarea expresivităţii ca mod de apărare psihologică. Deşi protagonistul este omniprezent în cadru, personajele secundare nu sunt deloc uitate. Au forţa expresivă a unor actori de teatru, iar vitalitatea personajului interpretat de Levente Molnar, în contrast cu privirea golită de trăiri a lui Saul (ce ajunge să comunice numai prin agitaţia mişcărilor într-un du-te-vino permanent), reuşeşte să amplifice tensiunea ascendentă prin suspansul imprevizibilului ce pândeşte la orice pas în tentativa lui Saul de a ţine ascuns trupul celui despre care spune că este fiul său. Reacţiile celorlalţi prizonieri din Sonderkommando, a căror zbatere pentru supravieţuire şi revoltă sunt în opoziţie cu planurile lui Saul, acuzat de punerea în pericol a evadării, amplifică suspansul prin ambiguitatea unor acte imprevizibile ale celor ameninţaţi de moartea care vine sub forma unor liste.

Son of Saul - grupFilmul, deşi face parte din categoria celor prin care Holocaustul este amintit de o istorie personală despre supravieţuire, nu are structura unei poveşti, deoarece o poveste ar da un sens într-un loc de unde sensurile sunt alungate, o poveste ar fi o continuitate artificială acolo unde totul trebuie să dispară, iar Sonderkommando este un capăt de drum ce nu permite continuitatea unui fir narativ, ci doar prezentarea iadului ca atare, dezumanizant, cu oameni reduşi la gesturile alerte ale unei eficienţe diabolice induse din exterior. Saul nu permite implicarea lui într-o poveste, de parcă locul unde oamenii sunt transformaţi în cenuşă înghite şi identităţile evreilor din Sonderkommando, crematoriul devenind adevăratul personaj, ce ameninţă singura zvâcnire de autonomie. Nu trăieşte experienţa unei prietenii salvatoare, nu face trimitere la nici o familie păstrată într-o poză ascunsă de gardieni, iar biografia lui este anulată. Nu are măreţia unui erou şi nimic nu-l scoate din anonimatul celui ce priveşte mai mult în jos, până în momentul în care decide să sacrifice totul pentru a găsi un rabin capabil de a înfrunta vigilenţa gardienilor pentru a îndeplini ritualul înmormântării. În timp ce alţii plănuiesc să arunce în aer camera de gazare şi crematoriul (amintind şi de curajul femeilor prizoniere ce au reuşit să ascundă praful de puşcă folosit în revoltele de la Auschswitz, Treblinka şi Sobibor), Saul vrea să salveze o mărturie care să împiedice dispariţia înconjurată de tăcere, nu prin fotografiile făcute pe ascuns, nici prin însemnări, deşi toţi îl consideră iresponsabil în goana lui pentru îndeplinirea unui ritual în timpul unei revolte salvatoare.

Son of Saul - Levente Molnar si SaulCum poţi realiza un film despre o realitate ce a întrecut orice închipuire şi reprezentare a dezumanizării şi a urii? Poţi alege documentarul cu imagini-mărturii explicite, sau focusarea pe o poveste spusă de un supravieţuitor, din care generaţiile următoare să înveţe despre urmările xenofobiei, ale intoleranţei transformate în anihilare şi în puterea absolută asupra celui neacceptat. Rişti să fii considerat un profesor prea dur care vrea să arate doar partea urâtă a omenirii, sau rişti să domoleşti coşmarul prin explicaţii, raţionalizări, controverse şi dezbateri ce nu pot ţine în frâu paroxismul urii. Laszlo Nemes a avut curajul de a-şi asuma prezentarea acelui nucleu al infernului populat forţat cu prizonierii obligaţi să îndeplinească ultimele sarcini din exterminarea semenilor. Şi, totuşi, nu vizualul devine reprezentarea supliciului pentru spectator, ci o stare trezită de anumite sunete ce înlocuiesc o coloană sonoră inexistentă, care amplifică şi mai mult intensitatea groazei. Laszlo Nemes a realizat o mărturie cinematografică rară şi o cinematografie a mărturiei copleşitoare folosindu-se doar de imaginea protagonistului care transmite un mesaj la fel de puternic precum acele fotografii-document prin gesturile şi chipul său aproape imobil, ce te fixează dincolo de ecran, deşi nu are calităţile unui personaj carismatic. Deşi acţiunea se petrece în zona camerelor de gazare şi a crematoriului, imaginile nu sunt cenuşii, griul fiind înlocuit de tensiunea clarobscurului, iar corpurile îşi păstrează demnitatea până la capăt (regizorul a fost ajutat de o echipă de dansatori pentru scenele tulburătoare), şi tocmai contrastul dintre vitalitatea celor care încearcă să scape şi imaginea cimentului auster este captat încât să permită acea întâlnire între salvarea memoriei prin cinematografie şi autenticitatea redării acelui loc înfiorător în care Laszlo Nemes a păşit fără a-ţi distrage atenţia prin invitaţia la reflecţie. Nu vrea să-ţi lase timp suficient încât să prelucrezi mental ceea ce vezi şi te înfricoşează, deoarece brutalitatea exterminării trebuie privită în faţă, nu interpretată, iar maleficul din lagărul văzut de Saul înseamnă realitatea din Sonderkommando, unde a fost izolat de restul detinuţilor.

Son of Saul - cu Levente MolnarÎntr-un spaţiu ostil şi claustrofob, unde fiecare sunet îţi dă fiori şi fiecare pată de culoare este sângeriul şi nuanţa flăcării, în care nu mai există decât o dualitate, de tipul viaţă-moarte, supunere-moarte, existenţă-dispariţie, strigăt-uitare, restul stărilor intermediare fiind anulate, regizorul nu a păstrat decât două dimensiuni ce atestă rămânerea în viaţă a omului devenit prizonier, confirmată doar prin intensitatea zvâncnirilor. O dimensiune este legată de percepţia terorii, măsurată clinic prin modificările vegetative şi cinematrografic prin încordarea personajului central, Saul, pe care îl vedem mai mult baricadându-se în spatele unei mimici fixe, ce reflectă acea transformare a fricii în muţenie, pietrificare şi automatisme. Cealaltă vine din sfera ce pluteşte deasupra morţii şi este legată de relaţia cu sacrul, manifestată prin dorinţa lui Saul de a-i oferi copilului din lagăr dreptul la o înmormântare. Între aceste două dimensiuni este o prăpastie de tăcere, ca de la abisalul spaimelor la spiritual. Alte trăiri nu sunt permise. În memoria spectatorului nu trebuie să rămâna decât chipul lui Saul din prim-plan, aproape imobil, fără prea multe modificări ale muşchilor faciali împietriţi, Saul fiind însufleţit doar când este luminat de umbrele flăcărilor din crematoriu şi mişcat de gestul compulsiv prin care şterge urmele corpurilor din camera de gazare. Strigătele, agitaţia prizonierilor înghesuiţi într-un furnicar al groazei şi zbaterea celor ce plănuiesc o evadare nu mai lasă loc de explicaţii, devenite sterile în faţa răului. În acest film, auzul şi teroarea infiltrată printr-o empatie aproape corporală cu protagoniştii sunt mai puternice decât revolta, întrebările sau indignarea.

Son of Saul este un film al corpului, al suferinţei palpabile ca ultimă redută a suflului vital, iar corpul devine singura dovadă a existenţei, de aceea se vrea păstrarea lui cu orice sacrificii.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here