Spider-Man: Into the Spider-Verse – Păianjeni proaspeți, luați până nu expiră

0
680

Animația Spider-Man: Into the Spider-Verse este cea mai nouă și reușită dintre producțiile de la Sony Pictures Animation. Cine crede altfel e rasist sau bătrân. Sau ambele. Asta nu pentru că restul ar fi pus etalonul foarte jos, ci pentru că e atât de bogată în conținut, imagine și umor că puține filme de box-office îi fac față.

Desenul începe cu povestea unui personaj care nu are vreo legătură cu Spider-Man, în afară de reședința în Brooklin. După ceva timp în care se conturează frumos caracterul său și al apropiaților, într-un mod nesperat de atent și verosimil pentru un desen animat, aproape te întrebi dacă n-ai intrat la alt film. Parcă amintindu-și de asta și cei din studio, îl bagă pe Spider-Man în scenă doar ca să-i facă ce rar pățesc personajele principale, bașca dacă au mantra de super-eroi. Spoiler alert: eroul intră și iese din scenă cam ca Deadpool, dar fără puterile regenerative.

Apoi, precum capetele hidrei, în locul său apar o sumedenie de alți eroi care poartă masca roșie-albastră; sau o mască alb-mov; sau doar o mască; sau fără mască. Ideea e că toți au văzut un păianjen la un moment dat și se leagănă printre clădiri. Ceea ce reușește spectaculos desenul este să lege poveștile atât de diferite ale noilor protagoniști în cea principală, făcând un slalom grațios prin mai multe stiluri de animație, de la anime la film noir, trecând prin umorul visceral à la Adult Swim și aterizând în animația randată tridimensional a ultimilor ani.

Pentru a păstra o notă veselă, creatorii au profitat de cadrul animat să introducă mici glume la fiecare pas, de la „easter eggs” pentru fanii înrăiți ai seriei la bule de text ca în benzile desenate, spargeri mai multe la al patrulea zid ca jafuri armate în calendarul lui Dillinger și auto-ironie din belșug.

În ciuda acestor depărtări de la realism până aproape să dispară de tot suspendarea neîncrederii și la cel mai avid spectator, balanța se echilibrează cu un portret fin și actual al tânărului american marginalizat, parte din minoritatea de culoare ori a migranților sau wombo-combo din amândouă. Însă efortul acestei identități este, în opinia mea umilă, foarte aproape de profilare rasială, într-o singură persoană având loc ascultatul muzicii soul, graffiti-ul, obligația genetică de a fi cool (vechiul fresh până când nici fresh n-o să mai fie proaspăt și-o să-și ia cu seen) și argoul la zi. Avantajul de prospețime e clar, însă pe termen lung s-ar putea să aibă de suferit. Sau poate sunt eu bătrân. Și rasist.

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here