Spioana – Mata Hari, achitata si de Paulo Coelho

0
748

Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu trupul său. Un decupaj dintr-un articol eligios ce îi ţine de urât lui Mata Hari în carcera unde aşteaptă graţierea sau paşii bărbaţilor care o vor duce în faţa plutonului de execuţie. Aceste ultime clipe ale vieţii ei au devenit în imaginaţia lui Paulo Coelho un şir de gânduri salvate printr-o scrisoare devenită jurnal şi adresată avocatului care şi-a asumat apărarea ei.

Ştiu doar că inima mea este astăzi un oraş-fantomă, locuit de pasiuni, entuziasm, singurătate, ruşine, orgoliu, trădare, tristeţe

Din aceste gânduri, care ascund foamea de amintiri, durerea, nostalgia, speranţa si teama de singurătatea asociată ofilirii într-un con de umbra a unei dive controversate şi a unei legende picante şi strălucitoare, se coagulează romanul Spioana. Noul roman scris de Coelho are structura unei mărturtii cu flashback-uri demne de o poveste hindusă despre legătura dintre durere, metamorfoze interioare, vanitate, păcat, frumuseţe şi degradare, într-un ciclu repetitiv al suferinţei ce poate duce la afundarea în noroi sau, dimpotrivă, la izbăvire. Din lumea exotică a Indiilor olandeze, Mata Hari văzută de Paulo Coelho a împrumutat, odată cu dansul, şi vocaţia unui Shiva feminin, care dansează şi atunci când prevesteşte distrugerea, doar că noua Europă devastată de război nu i-a mai dat dreptul femeii ce le-a luat minţile celor puternici prin dansul ei să mai prevestească, asemenea zeului hindus, şi regenerarea printr-un nou ciclu vital ce-i urmează distrugerii.

Sunt multe unghiuri de abordare care tentează când spui povestea lui Mata Hari, tipologia femeii venite din altă lume, ce unea zeiţa cu desfrânata, nefiind în ochii privitorilor nici una, nici alta, în ciuda acuzaţiilor de prostituţie. Victimă, ţap ispăşitor, paria, spioană fără scrupule, trădătoare sau pur şi simplu o piesă necesară în grădina curiozităţilor interzise, şi-a păstrat enigmele pentru a pulveriza iluzii erotice şi plăceri efemere peste un Paris Belle Epoque. A nimerit într-un Paris ofertant cum n-a mai fost niciodată de atunci în ceea ce priveşte curtezanele sofisticate, acele grandes horizontales cu bijuterii luxuriante şi garderoba extravagantă, dornice să fie artiste invitate să stea la dreapta amanţilor celebri pe scena politică, adulate, invidiate, detestate, imitate în secret de femeile decente, acuzate în public prin articole de presa defăimătoare, apoi uitate imediat ce apărea o altă stea pe cerul cabaretelor faimoase. Unii au văzut în povestea lui Mata Hari nedreptatea, alţii, avantajele mincinoasei seducătoare, al cărei mit îi permite achitarea postumă de orice acuzaţii. Regizori de teatru şi film i-au dezvăluit marele talent de a se metamorfoza, de a-şi crea propria poveste, de a se reinventa amânând includerea în categoria ruşinoasă a vânzătoarelor de plăceri, manipulând un public ignorant în ceea ce priveşte obiceiurile unui Orient abia descoperit de occidentali prin artefactele furate din marile situri arheologice.

Paulo Coelho, în schimb, citeşte dosarul cu acuzaţii, află amanunte legate de proces, ia ce este mai bun din biografiile romanţate, demne de un film hollywoodian, dar nu este atras de butaforii. Ţine seama şi de indignările feministelor, şi de fanteziile masculine, fără a-i vulgariza povestea şi fără a-i da o nota de patetism. Punându-se în pielea eroinei, alege până la urmă varianta poveştii centrate pe cinci elemente: trup, tragedie, legendă, traumă timpurie şi ura unor anchetatori ce ascund teama faţă de femeia care îşi asumă nişte libertăţi fără precedent. Sunt libertăţile pe care morala iudeo-creştină le condamnă şi le pune pe seama unor trădătoare care au vrut să ducă la pieire sfinţi, regi deveniţi sacri sau profeţi (în carte apare o trimitere obsesivă spre Salomeea, piesa lui Oscar Wilde). Aceste cinci elemente vor alcătui o poveste care, în ciuda aşteptărilor, nu creează nişte scene demne de o pictură cu temă orientală sau de un arabesc narativ, ci, dimpotrivă, încearcă să-l invite pe cititor la o reflecţie despre modul în care demnitatea unei femei înfrânte de nişte experiente sexuale traumatice în adolescenţă (este mentionat violul petrecut în biroul directorului de la pensionul în care îşi petrecuse Mata Hari adolescenţa) şi apoi devenite prizoniera unui soţ pervers, misogin şi agresiv, poate duce la nevoia uitării de sine prin dans.

Ignorând spectaculosul, Coelho transformă scena în care protagonista vede pentru prima oară nişte dansatori indonezieni într-un simbol al renaşterii din propria cenuşă, prin adoptarea numelui de Mata Hari. Dansurile sacre din Java au făcut-o să conştientizeze rănile ce i-au devorat feminitatea şi decide să evadeze, prin îmbinarea ispăşirii introspective cu dansul eliberator. Asemenea unui ignorant din legendele asiatice are o revelaţie. Nu în sihăstria dintr-o livadă de smochini, ci privind corpurile dansatorilor unduindu-se. Nu alege asceza pentru a se salva din ciclul experienţelor dureroase, conform legendelor despre misticii orientali. Preferă dansul ce o ajută să se reîntoarcă în Europa unor amintiri cumplite, sub o identitate falsă, în care se simte cum nu se poate mai sinceră cu ea însăşi. Fără nici un ban în buzunar, ajunge dintr-o pensiune mizeră (unde îşi încep o carieră secretă dansatoarele mai puţin norocoase) pe marile scene ale Parisului, care atrag un public format din bărbaţii influenţi aflaţi în căutarea unui trofeu feminin excentric, expus asemenea unei curiozităţi în vitrina vanităţii. Poate marea ei vină a fost nu spionajul, ci specularea unei ignoranţe hrănite de fanteziile picturale ale unui Orient falsificat în tablourile romanticilor. Un Orient al decorurilor de atelier, bogat în senzatii stridente ce atâţă simţurile, dar foarte puţin dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime.

Inamicii vocali i-au pus faima de artistă (nemeritată, spuneau ei) pe seama acestui public ignorant, descris atât de bine în dialogul dintre Mata Hari şi nevasta primului ei amant, nimeni altul decât industriaşul Etienne Guimet, un mare colecţionar de antichităţi orientale, expuse azi la muzeul parizian care îi poarta numele. Pentru el, Mata Hari a fost un exponat viu, demn de a fi prezentat chiar în templul artefactelor sale, într-un spectacol hipnotic şi îndrăzneţ pentru publicul masculin ce se pretindea a fi discret, dar care tânjea după farmecele exibate nonşalant la Folies Bergere. Iar Mata Hari a intuit ce se dorea de la o femeie despre care se credea că se născuse chiar în Java: să aprindă imaginaţia, folosindu-se de ignoranţa privitorilor pentru a crea un pitoresc al imaginarului sexual. Dar a reuşit ce nu li se permitea dansatoarelor de cabaret şi primelor stripteuse din Paris: transformarea goliciunii într-un nud mistificat odată cu expunerea corpului într-un ritual exotic. Dintre toţi bărbaţii pe care i-a cunoscut, doar Gabriel Astruc, impresarul care şi-a riscat averea şi reputaţia pentru a-i permite lui Stravinski să-şi pună în scenă capodopera nonconformistă Riturile primăverii, a înţeles mesajul ascuns în dansurile sale comparate de răuvoitori cu scenele de striptease.

Ceea ce faci tu este să reînvii un mit sumerian, cel al zeiţei Inanna care ajunge în lumea interzisă. Ea e nevoită să treacă prin şapte porţi; la fiecare dintre ele este un paznic şi, pentru a-şi plăti trecerea, trebuie să îşi scoată câte o piesă de îmbrăcăminte.

Imaginându-şi-o pe acea Mata Hari care îşi derulează viaţa, Paulo Coelho le-a demontat aşteptările celor ce şi-au imaginat o defilare cu fast a descrierilor incandescente specifice unor scene de alcov, cu secrete şi dialoguri fără pudoare, sau a mişcărilor şerpuitoare ce angrenau toate sunetele bijuteriilor abundente care înlocuiau hainele în spectacolele oferite. Marile cabarete ale epocii ei, amantlâcurile care ameninţau reputaţia oamenilor influenţi ce au negat apoi existenţa ei în biografia lor sau interioarele opulente ale vilelor construite de iubiţii lui Mata Hari pentru a-şi consuma idila departe de ochii lumii sunt amintite ca printr-o ceaţă străpunsă de luminile Parisului. Luxul, ostentaţia voluptuoasă, hainele scumpe sau risipa de zorzoane cu pietre scumpe asociate unui hedonism Belle Epoque nu îţi mai iau ochii într-o evocare ispititoare a unei descătuşări, ci alunecă într-o atmosferă melancolică.

Spioana este departe de a fi un roman vizual. Povestea lui Mata Hari este spusă la persoana I cu acea nostalgie dublată de o sinceritate cutremurătoare atunci când sunt evocate scene din viaţa trăită înaintea fugii la Paris, unde s-a reinventat sub identitatea dansatoarei orientale. Mata Hari din acest roman-confesiune are o voce menită să te oblige să-i simţi tristeţea, autentic expusă, prin vocea unei femei ce îşi acceptă vocaţia de sacrificată, de tragediană care îşi transformă spasmele afective în mişcări interpretate ca semne ale persuasiunii senzuale. Mesajele cuvintelor ei sunt simple, de un sentimantalism discret pentru un roman considerat în avans drept unul vandabil, dar credibile pentru vremea femeilor blamate, care doreau să obţină îndurarea prin fraze imitand un lirism desuet. Această Mata Hari nu cere îndurare. Este prea absorbită de propriile amintiri. În schimb, detaliile privind acuzaţiile, probele anemice şi procesul ei sunt prezentate astfel încât să-ţi stârnească revolta dacă vrei să accepţi modul în care Paulo Coelho interpretează motivele condamnării ei la moarte. Coelho vede în comdamnarea ei la moarte doar ura ancestrală faţă de femeia care îşi asumă libertatea de a însira câţi amanţi vrea, dar despre care se va şti întotdeauna că nu-i va aparţine niciunuia.

Te întrebi dacă nu cumva Mata Hari a fost condamnată deoarece acuzatorii vedeau în spatele ei o întreaga defilare de femei care, de-a lungul istoriei, i-au dezarmat cu mâinile goale, doar prin abilitatea de a ispiti şi de a-şi transforma existenţa într-un mit erotic. Asemenea unei dansatoare din Indochina, care se mişcă unduitor într-o cameră cu oglizi ce îi multiplică prezenţa în iluzii optice, Mata Hari privită de Paulo Coelho i-a făcut pe toţi să vadă, în locul adolescentei vulnerabile şi a soţiei brutalizate, o suită de personaje feminine, reale sau mitice, regine sau concubine de împăraţi nemiloşi, ce au sedus pentru a-şi determina partenerii să comită fapte crude, stârnind panică din cauza haosului produs în viaţa sentimentală a bărbaţilor influenţi ce le-au devenit amanţi.

Mata Hari a rămas încă o secundă în picioare. N-a murit aşa cum vedem în filme că sunt împuşcaţi oamenii. N-a căzut nici în faţă, nici pe spate, nu şi-a ridicat braţele, nici nu şi le-a desfăcut. A părut că leşină căzând din picioare, păstrându-şi capul sus tot timpul, cu ochii deschişi; unul dintre soldaţi a leşinat.

Spioana - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here