Stardust Memories – You want to do mankind a real service? Tell funnier jokes

0
509

Woody Allen a mărturisit, cu ocazia unui interviu, că filmele sale nu constituie în niciun moment o autobiografie. Cu toate astea, personajele interpretate de el însuși grăiesc, prin replicile și reacțiile lor, contrariul – relevându-l mai bine decât ar fi putut orice autobiografie.

Stardust Memories, apărut în 1980, întruchipează, alături de filme ca Manhattan sau Hannah and her sisters, povestea unui regizor de filme – scenarist, respectiv producător de televiziune în Manhattan și Hannah and her sisters – care ajunge la un punct de turnură. Faimos datorită filmelor de comedie, Sandy Bates nu se mai poate preta irealității acestora: I don't want to make funny movies anymore. I look around and all I see is human suffering. Decizia realizării de filme care nu se opun în mod flagrant realității este întâmpinată de opoziție din partea echipei de producție. Finalul în care nimeni nu e salvat este înlocuit de unul în care pasagerii trenului ajung în Jazz Heaven.

Alternativa de final tipic hollywoodiană îl irită pe Sandy. Dar, fiindcă producătorul deține puterea supremă asupra a tot ceea ce implică un film, regizorul Sandy trebuie să se conformeze unei revolte în tăcere. Producătorul înțelege mai bine ca un regizor chinuit de revolte interioare această afacere (a filmelor) și știe că publicul caută, de fapt, să scape din realitate prin filme (Too much reality is not what the people want)

Incipitul filmului, amintind de scena visului din începutul lui Otto e mezzo (Federico Fellini), reprezintă finalul filmului lui Sandy Beats – în urma unui posibil accident de tren, pasagerii ajung pe o plajă pe care găsesc numai gunoaie. Spre deosebire de raiul de jazz ulterior gândit de echipa de producție, acest sfârșit este unul grăitor – toți oamenii vor ajunge în același loc după moarte, raiul și iadul neexistând.

Film în film, Stardust Memories reprezintă un punct de turnură în creația cinematografică a lui Woody Allen. Întocmai ca și Sandy Beats, filmele sale de comedie reușiseră să-l propulseze în industria cinematografică americană (ex. Take the money and run,  Annie HallManhattan etc.).

Deși Woody Allen pare a deveni mult mai preocupat în realitate de subiecte existențiale, filmele ulterioare Stardust Memories nu-și pierd farmecul, nici comicul. De exemplu prin înfățișarea unor personaje ipohondre, măcinate de gândul propriei suferințe și morți, care atinge apogeul prin Mickey din Hannah and her sisters, un producător TV, care renunță la propria slujbă din cauza anxietății.

În aproape toate filmele lui Woody Allen de până în anii 90, ipohondria personajelor jucate de el apare la intensități diferite – în  Stardust Memories Sandy Beats este lăsat perplex de moartea unui bărbat de 30 de ani, care nu suferise niciodată de nimic până atunci. Însă ipohondria rămâne doar la nivelul reacțiilor față de bolile și moartea altora – spre deosebire de Mickey care devine un pacient regulat al spitalelor.

Admirația lui Woody pentru Ingmar Bergman și Federico Fellini transpare și din Stardust Memories. Woody Allen atacă în filmele sale subiecte filosofice, însă nu o face în maniera lui Bergman, față de care își exprimă fățiș admirația prin Isaac în Manhattan. Spre deosebire de Bergman, care ne ascunde sensul real al dialogurilor, tăcerilor și gesturilor personajelor sale, Woody Allen atacă direct problema, într-un mod tragicomic – You can't control life. It doesn't wind up perfectly. Only-only art you can control. Art and masturbation. Two areas in which I am an absolute expert.

Mai mult, personajul Sandy își pune la îndoială întreaga existență, considerând contribuția pe care a adus-o umanității prin comediile sale nesemnificativă – But shouldn't I stop making movies and do something that counts, like-like helping blind people or becoming a missionary or something?. Remușcările și procesele de conștiință ale lui Sandy nu sunt însă complet înțelese, întrucât răspunsul You want to do mankind a real service? Tell funnier jokes relevă o atitudine și viziune mediocre față de condiția umană.

Filmat în alb negru, cu scene ce par desprinse din Otto e mezzo, întreg filmul pare a fi un omagiu adus lui Fellini. Această idee – anticipată poate de Woody Allen – este, însă, în mod subtil ironizată prin răspunsul dat de o asistentă a lui Beats în timpul interviurilor – Homage? No, we just stole the idea outright!

Întortochiat și cu un plan al realității – filmul în sine – care se întretaie adesea cu cel fictiv – filmul din film –, Stardust memories este, dacă nu o autobiografie, atunci o critică și o autocritică a lui Woody Allen. Finalul filmului din film – cel regizat de Beats – este unul cu happy end, însă nu cel impus; personajul principal nu moare – așa cum nu moare niciunul din pasagerii trenului –, ci este fericit, găsind în sfârșit dragostea.

Finalul filmului propriu zis ridică întrebări asupra întregului film care era și așa îndeajuns de ambiguu. Suntem lăsați, ca și spectatori, perplecși; scena de final cu Sandy Beats/Woody Allen – aflat în 5 (5!) ipostaze – este mai mult decât dezolantă. Până la urmă,  vorbele producătorului din film se dovedesc a fi adevărate – oamenii nu sunt interesați de realitate.

Stardust memories, în comparație cu alte filme ale lui Woody Allen – mai mainstream, cum afirma un personaj al filmului – este în mod evident unul întristător de mult trecut cu vederea. Un fan Woody Allen nu poate aspira la acest statut decât după ce a vizionat și înțeles acest film voit echivoc. 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here