Steve Jobs – Dirijorul

0
10360

OK, există un film despre Steve Jobs care merită văzut. Numai că Steve Jobs nu este motivul pentru care filmul merită văzut. Nu-i un minus, e un plus. Se plusează și paratextual: Wozniak denunță lipsa de acuratețe, scenaristul Aaron Sorkin și-o asumă, Wozniack o scuză, Aaron Sorkin glumește, lumea se aprinde.


Filmul lasă loc pentru dezvoltarea rețelei de referințe clever ce fac deliciul oricărei cronici de film care se respectă, dar este vorba de o rețea prea de suprafață pentru gusturile mele. Birdman, teatralitate, Michael Fassbender, Kate Winslet, Seth Rogen – excelenți, simetria, artificiul, sunt termeni care-și găsesc în mod firesc locul în orice recenzie a filmului lui Danny Boyle (127 Hours). Prefer să revin la chestiunea acurateții.

În primul rând, filmul e cool, o colecție de replici memorabile (nu există nici măcar o replică „de umplutură”), dens și solicitant, pentru actori și pentru public. Steve Jobs este un estet, un geniu al manipulării, un vizionar care a înțeles că o imagine de ansamblu de succes se construiește pornind de la detalii bine gândite și adesea nimic mai mult. Subiectul filmului  a reconfigurat lumea pornind de la un defect din fabrică al oamenilor: perspectiva distorsionată. Astfel un cub cu toate unghiurile drepte (adică perfect) ar fi perceput de ochiul uman ca imperfect. O anomalie. Libertate totală promisă printr-un sistem complet închis. Cămașa albă cu buzunar la piept, calele albe, mai târziu blugii, helanca, ochelarii, uniforma. Culise de divă: aplicarea machiajului, micile istericale, ego-ul colosal, problemele familiale.
Un film ca o piesă de teatru – trei acte, fiecare funcționând ca un sistem închis în care aceleași personaje vin să mai vânture niscai adevăruri – ar trebui să fie mecanismul perfect de fixare a mitului Steve Jobs. Discutăm totuși despre adevăr și minciună, ceea ce nu face decât să sublinieze caracterul paradoxal al naturii umane. Tot perspectiva distorsionată este cea care ne face să cerem să nu fim mințiți într-un film despre un personaj real. De fapt, să fim mințiți, dar cu tact, cu respect. Admitem că un film biografic este o selecție de episoade care sunt înșirate pe un fir narativ ce urmărește în general o traiectorie, ascendentă sau descendentă. Dar în selecție trebuie găsit un echilibru între spațiul public și cel privat. Ori Aaron Sorkin a selectat exclusiv episoade petrecute dincolo de uși deschise doar pentru a lăsa să treacă următorul actor. Oricât de dispuși am fi să ordonăm retrospectiv elementele disparate care alcătuiesc viața, tot ni se pare ciudată perfecta simetrie a dialogurilor purtate între aceleași 5 persoane în trei momente despărțite de ani de întâmplări pierdute. Ne simțim frustrați. Nu se pierde savoarea didactică, dar suntem circumspecți. Foarte witty domnul Jobs! A spus vreodată ceva banal? Ca de exemplu Hi?
Anul trecut, The Imitation Game câștiga Oscarul pentru cel mai bun scenariu adaptat, o mișcare de bun simț. Era vorba de un scenariu conservator, care nu a reușit să facă prea multe pentru figura lui Alan Turing dincolo de câteva lacrimi circumstanțiale. Varianta dedicată lui Jobs riscă și câștigă fiindcă ne dovedește că trebuie să renunțăm la orice pretenție de control absolut asupra poveștii unui om. Trebuie în schimb să ne asumăm crearea unei povești utile și, implicit, a unui personaj util. Așa se scrie istoria. Istoria lui Steve Jobs s-a scris bine: un om imperfect care a creat o lume imperfectă, care e (culmea!) lumea noastră, ființe imperfecte. Cu o excepție. Michael Fassbender.
 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here