Stromboli – Ingrid Bergman, nevasta de pescar

0
692

Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial aduce refugiaților șansa de a-și relua vechile vieți sau posibilitatea de a începe altele. În această atmosferă debutează filmului lui Rossellini. Un exemplu de film neo-realist excelent cu personaje misterioase, realizat în alb-negru. Apărută în 1950, această producție a fost aspru criticată pentru banalitate. Cu toate astea câteva aspecte interesante ale filmului se observă astăzi, poate, mai clar.

Ingrid Bergman joacă rolul lui Karen, o prizonieră din țările baltice ajunsă în Italia. Ea dispune de două alternative: a emigra spre Argentina sau a se căsători cu un soldat italian. Cum în cele din urmă află că nu dispune de actele necesare obținerii vizei pentru America de Sud, Karen acceptă propunerea de măritiș venită din partea lui Antonio. Trecând repede peste formalitățile stării civile fata își urmează soțul spre micuța insulă mediteraneană (Stromboli) pe care acesta i-o descrisese drept casă. Lucrurile sună numai bine, doar că soțul a uitat să-și informeze proaspăta soție că pe insula lor se află și un vulcan, activ.

Odată ajunși pe Stromboli ne dăm seama că avem de a face cu o dramă ce, din acest punct, prinde un tempo ascendent. Comunitatea de aici este profund religioasă și totodată bine adaptată condițiilor naturale. Locuitorii duc o viață simplă, lipsită de capricii. Majoritatea bărbaților sunt pescari, iar nevestele lor nu se ocupă de altceva decât de îngrijirea caselor și creșterea copiilor. Schimbarea este dificilă pentru Karen, care ajunge să sufere teribil în tentativa ei de adaptare, oscilând în stări de spirit, confruntându-se mereu cu mirarea celor din jur care îi privesc obiceiurile, cel puțin, cu suspiciune. În decursul acestui zbucium descoperim o femeie matură, de societate, cu dispoziție artistică și atitudine autoritară, care ușor, ușor, re-devine prizoniera unei alte situații neplăcute – nu mai poate părăsi insula.

În schimb Antonio pare să o iubească sincer chiar dacă realizează că ea nu este o fată ca celelalte fete din satul său. Devotamentul lui este ușor de sesizat. El își găsește de lucru, bineînțeles ca pescar, pentru a susține capriciile ciudate ale soției sale. Până spre finalul filmului legătura dintre cei doi se tot degradează, escaladând până la punctul în care el ajunge, literalmente, să o închidă în casă. La propriu, chiar bate ușa în cuie…

Karen este totuși de neînduplecat. Hotărâtă fiind să plece, evadează din casă și se încumetă să traverseze versanții vulcanului pentru a ajunge într-un port, de unde cu ceva noroc ar putea prinde o barcă spre continent. Scenele de final, filmate în vecinătatea craterului, sunt de o calitate impresionantă. Întinsă și cuprinsă de o delăsare nespecifică, Karen ne apare, în cele din urmă, învinsă de dificultatea traseului ce îl are în față. Îl imploră pe Dumnezeu, cere mai multă putere și mai multă stăpânire. Simte că are nevoie de ajutor, simte că nu poate reuși de una singură. Poate, dacă ar fi avut această atitudine de la început nu ar fi ajuns în situația unui străin hulit de o comunitate întreagă. Probabil că nu a realizat cât de puternic este vulcanul până nu l-a văzut mai de aproape.

Pe lângă strofocarile de natură spirituală, în același timp interesant în acest film sunt și numeroasele secvențe care prezintă în stil documentar metodele de lucru tradițonale ale pescarilor din zonă și chiar evacuarea, reală, ce are loc în timpul erupției vulcanului. Nu e de mirare dacă ajungi să te intrebi ce anume ține această comunitate legată de această insulă. Și poate că asta vrea și Rossellini să ne sublineze.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here