Supliciul unei adolescente – Delicatetea care iti da fiori

0
709

După ce a fost tradus romanul Naufragii, în 2016, cititorii dornici de a descoperi autori exotici au aflat că în urmă cu zece ani au fost traduse alte două proze importante din cariera lui Akira Yoshimura. Este vorba despre Supliciul unei adolescente şi Surâsul pietrelor, incluse în acelaşi volum. Aceste două proze te fac să apreciezi stilul lui Akira Yoshimura aşa cum ai aprecia frumuseţea filmelor semnate de un regizor care şochează, devenit iconic datorită modului în care expune teme incomode în imagini poetice sau transpune sinistrul în experimente vizuale suprarealiste.

Cei familiarizaţi cu stilul marilor autorilor japonezi nu se vor teme de tiltlu. Sunt deja obişnuiţi cu scriitura delicată ce învăluie nişte subiecte ce îţi dau fiori. Ar spune că numai unui japonez i-ar fi dat prin cap să alăture frumuseţea şi moartea, imaginându-şi gândurile pe care le-ar putea avea o adolescentă abia decedată văzându-şi propria autopsie, terminată cu prelevarea organelor. De fapt, Supliciul unei adolescente este monologul prin care protagonista, în vârstă de 16 ani, le răspunde tăcut celor ce îndeplinesc această activitate sinistră şi care emit nişte observaţii vulgare legate de viaţa ei sexuală.

Cartea unuia dintre cei mai buni autori japonezi contempoani pare o perspectivă cumplită aspra primelor clipe din viaţa de apoi, o perspectivă demnă de un film horror premiat la marile festivaluri. Dar aceste detalii cumplite nu expun senzaţiile corporale din timpul autopsiei (cu excepţia celor ce îi amintesc de erotism). Adolescenta care se vede pe masa din spital aproape că nu mai percepe lumea prin simţul tactil. I-au rămas doar amintirile din trecut şi profunzimea introspecţiei revărsate în reflecţii despre viaţa efemeră şi dreptul la demnitate al celui rămas doar un corp fără suflare, anonim în fata celor ce nu îi ştiu trecutul, cu tot ce a pătimit şi a visat până în clipa morţii. De la cei pe mâna cărora ajunge corpul lipsit de viaţă vin adevăratele detalii terifiante – cinismul, aluziile vulgare legate de reputaţia adolescentei şi de trăsăturile ce anunţau o viitoare femeie seducătoare.

Asemenea unei tinere fragile ce a încăput pe mâna unor bărbaţi grosolani este şi trupul abia părăsit de viaţă. Este expus privirilor indiscrete şi remarcilor groteşti, fără a se putea apăra. Nemilosului schimb de replici dintre cei nevoiţi să se ocupe de trup după moarte, adolescenta îi răspunde prin nişte reflecţii pe cât de zguduitoare (din care îi afli şi trecutul) pe atât de poetice. Oricât ar părea de ciudat, există multă poezie în aceste pagini ce pot fi comparate cu imersiunea într-o cameră a ororilor, aşa cum este considerată morga.

Poţi spune că scriitorul Akira Yoshimura a vrut să spargă brutal mitul primelor clipe din viaţa de apoi, despre care se spune că ar fi o scufundare în pacea unui tărâm paradisiac precum o grădină exotică. Anumite pasaje sunt greu de îndurat, deoarece, asemenea marilor autori, Yoshimura îl face pe cititor să îşi înfrunte cele mai mari temeri. Dincolo de a te pune faţă-n faţă cu propriile angoase, Yoshimura te face să te gândeşti la fragilitatea unor adolescente devenite obiecte sexuale în noua Japonie, după ce vechile cartiere ale plăcerilor de pe vremea lui Utamaro, unde erotismul era însoţit de un ceremonial sofisticat, au fost înlocuite de night clubs ce imitau stridenţa barurilor europene. Imaginea adolescentei lipsite de apărare în fata celor ce îi examinează trupul după moarte poate fi şi o palmă dată de autor celor ce au încurajat noua cultură a voyeurismului în Japonia, ce are în prim-plan trupul adolescentelor expus fantasmelor scabroase.

Mult mai uşor de citit este a doua proză din acest volum – Surâsul pietrelor. Îţi aminteşte de melancolia din scrierile lui Kawabata, de trimiterile mitice la credinţele japoneze, cum ar fi budismul, dar şi de personajele sumbre din romanele lui Mishima. De fapt, în Surâsul pietrelor, Yoshimura învăluie elementele unui thriller psihologic despre un intrus diabolic în imagini picturale şi în melancolia dublată de misterul despre care occidentalii spun că pluteşte adesea într-o casă tradiţioanală japoneză.

Un autor dintr-un alt spaţiu cultural ar fi transformat povestea lui Sone, prietenul regăsit ce tulbură existenţa protagonistului, într-un thriller trepidant despre un personaj masculin enigmatic, şiret şi manipulator, dar care îşi ascunde intenţiile sub haina purtării manierate. Însă un autor japonez introduce acest gen de personaj pentru a oferi prilejul unei reflecţii asupra pierderii şi asupra unor părţi întunecate din tradiţia japoneză, adesea pomenite în piesele kabuki despre iubiţii deznădăjduiţi – sinuciderea în doi, ca probă supremă a iubirii.

Sone, personajul sumbru ce intră în viaţa protagonistului-narator (Eichi) este un prieten din copilărie, reîntâlnit în perioada studenţiei. Acest prieten regăsit îl va ademeni oferindu-i bani pentru a-l însoţi când fură nişte statuete budiste de pe mormintele abandonate, pentru a le vinde scump turiştilor amatori de suveniruri exotice. Apoi se mută în casa lui Eichi, în calitate de chiriaş, băgându-se pe sub pielea surorii triste, de neconsolat după ce soţul ei renunţase la ea deoarece nu i-a oferit un moştenitor.

Nu există acţiune în această poveste, în ciuda unui personaj malefic ofertant. În schimb, cei îndrăgostiţi de literatura japoneză vor aprecia pasajele în care miturile, imaginile picturale ale statuetelor cu priviri enigmatice şi peisajele peste care pluteşte o tăcere nelumească întreţin o atmosferă ce pare din alt spaţiu.

Asemenea marilor autori japonezi, Akira Yoshimura ştie să devieze elementele sinistre spre zona misterului dublat de o stranietate greu de exprimat în cuvinte, dar pe care o laşi să te pătrundă în tăcere. O asemenea stranietate indefinibilă pluteşte şi în jurul personajului malefic, învăluit în aceeaşi tăcere. Totuşi, o descriere a sa îi poate face pe anumiţi cititori să se gândească la tradiţionalele poveşti cu fantome şi oameni bântuiţi de spirite malefice: În trupul acela plăpând sălăşluia un duh al răului ce avea o forţă imensă şi misterioasă (…) Îl pivea cum doarme. Capul lui Sone se vedea de sub aşternut. Silueta lui ghemuită se asemăna în ochii lui Eichi cu cea a unei sălbăticiuni mici, violente care doarme încolacită pe câmp.

Aceste ghost stories nipone (unele de inspiraţie chineză) deveniseră extrem de populare în secolele trecute. Ecourile lor îşi fac simţită prezenţa în portretele multor personaje introvertite şi misterioase din literatura japoneză actuală. Sunt personaje despre care spui că par să ascundă un mister, dar un mister volatil, ce nu poate fi transformat într-o explicaţie limpede, ci doar luat ca atare, cu toate impresiile intraductibile induse cititorului, mai ales celui occidental, care nu încetează să se mire de subtilitatea japoneză. Aceeaşi subtilitate înlocuieşte declanşarea impetuoasă a intenţiilor ascunse cu ambiguitatea. Ţesătura de simboluri prin care Yoshimura transformă imaginea unei statuete budiste delicate într-o metaforă plină de intensitate l-ar face invidios până şi pe un mare fotograf sau cineast apreciat datorită modului în care obligă tăcerea să vorbească folosind nişte decoruri potrivite sau focusând atenţia spectatorului pe anumite obiecte.

Citeşte şi Naufragii – Ce secrete ies la iveală când muntele devine roşu

Un artist al lumii trecătoare – Noua Japonie văzută prin ochii unui pictor

Fiica negustorului de sake – Primele poveşti cu detectivi japonezi

Naufragii – Ce secrete ies la iveala cand muntele devine rosu

Un artist al lumii trecatoare – Noua Japonie vazuta prin ochii unui pictor

Fiica negustorului de sake – Primele povesti cu detectivi japonezi

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here