Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

0
768
foto: youtube/trailer

Poţi trece pe listă filmul Tablou de vânătoare (Spoor/Pokot) dacă vrei să vezi un thriller psihologic plin de originalitate. Este un thriller ce are calităţile vizuale ale unui film de artă, în care misterul terifiant pluteşte peste frumuseţea peisajelor nocturne ce îţi taie răsuflarea. Nu lipsesc nici elementele alegorice sub care se ascunde un mesaj împotriva abuzurilor politice.

Agnieszka Holland, una dintre cele mai bune şi incommode regizoare poloneze, în colaborare cu fiica ei, Kasia Adamik, ştie cum să creeze genul acela de film în care atenţia spectatorului este menţinută prin amestecul dintre imprevizibilul răsturnărilor de situaţie, personaje excentrice, umor negru şi halucinantul bine dozat. Tot acest amestec devine şi mai promiţător datorită locului în care se desfăşoară acţiunea – o zona cu peisaje mirifice (la graniţa dintre Polonia şi Cehia, în Valea Klodzko din Silesia poloneză). În film, zona devine una perfectă pentru a furniza simboluri rău prevestitoare, pe lângă uimirea legată de frumuseţea naturii.

Încă de la primele imagini, vei păşi într-un tărâm ce poate fi considerat raiul celor pasionaţi de fotografie şi care adoră drumeţiile. Aici, peisajele montane picturale, surprinse prin variaţiile de lumină, înteţesc fiorii daţi de un thriller filmat într-o zonă în care pitorescul ascunde sinistrul. Este locul perfect pentru o regizoare care nu bruschează deloc verosimilul atunci când suprapune o viziune alegorică, mitică, peste legătura dintre personaje, natură şi crimele în serie ce au loc în micuţa aşezare înconjurată de păduri. Viziunea alegorică nu duce la evaziunea printr-un suprarealism evident, ci se se încadrează perfect în abordarea realistă a problemelor din Polonia contemporană. Modul în care a expus cârdăşia dintre autorităţile coprupte, interlopii locali şi habotnicii reprezentanţi ai bisericii le va da satisfacţie iubitorilor de animale, care şi-ar dori ca vânătorii (mai ales braconierii) şi cei ce fac abuz de putere să fie la rândul lor vânaţi.

În acest film, vânătorii (şeful poliţiei, primarul libidinos şi agresiv, sadicul om de afaceri, care jupoaie vulpile şi care deţine un bordel frecventat de mai-marii zonei, şi popa) devin vânat. Sunt găsiţi morţi, rând pe rând. Identitatea ucigaşului în serie este o enigmă, dar protagonista filmului – pe care toţi o consideră o babă nebună deoarece îi reclamă pe vânători şi cere judecarea lor pentru crime abominabile – este singura care ştie cine este adevăratul criminal. Datorită opiniilor ei, filmul capătă o turnură aberantă, dar care se încadrează verosimil în coerenţa scenariului şi în atmosfera acelei lumi ce ar fi putut fi una idilică dacă oamenii n-ar fi ajuns nişte sclavi ai autorităţilor. Descoperi astfel o lume unde frumuseţea peisajelor suportă cele mai urâte scursuri umane (atât de urâte sufleteşte, încât nu te vei simţi vinovat când te bucuri de necazul lor) şi unde viaţa oamenilor înzestraţi cu darul compasiunii este la fel de dispreţuită cum sunt căprioarele şi puii de mistreţ lipsiţi de apărare în bătaia puştii.

Despre filmul care a primit Ursul de Argint la Berlinală poţi spune într-adevăr că este un thriller multistratificat, ce te poate surprinde prin turnura pe care o iau evenimentele. Tablou de vânătoare include un mix ingenios al elementelor specifice genului, cum rar ai văzut în ultimii ani, peste care se suprapun alegoric problemele societăţilor est-europene şi temele ecologiste ce ajung să inflameze scenariul.

Fiecare situaţie tipică unui astfel de film duce spre o desfăşurare atipică, mai ales în cazul anchetei ce vizează prinderea ucigaşului în serie. Până la un punct seamănă cu thrillerele psihologice premiate la marile festivaluri, în care anchetarea unei crime devine doar un pretext pentru dezvăluirea părţilor sumbre ale personajelor şi ale unei comunităţi. Şi în acest film vor ieşi la suprafaţă secrete, complicităţi sudate de corupţia autorităţilor şi muşamalizarea fărădelegilor (de-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva a fost filmat în România). Dar elementul-surpriză, care salvează filmul de la reţeta comună altor filme, îl reprezintă modul în care unul dintre personaje dinamiteaza înţelegerile ilegale dintre autorităţi şi interlopii locali.

Protagonista filmului, Janina Duszejko, fostă ingineră pensionată, care le predă copiilor din zonă limba engleză, tulbură apele denunţându-i pe braconieri şi apărând-o pe una dintre localnicile vulnerabile, devenită obiectul sexual folosit de un interlop care deţinea o fermă de vulpi folosite la hainele de blană. Înfuriată că braconierii încurajaţi chiar de primar şi de şeful poliţiei i-au împuşcat cei doi câini şi distrug peisajul idilic, Janina începe să ducă propria luptă.

După ce oamenii pe care îi ura încep să fie eliminaţi de un criminal necunoscut, protagonista le oferă anchetatorilor o pistă ce îi face să se îndoiască de sănătatea ei mintală. Ea le dă glas legendelor locale ce susţin că animalele hăituite ajung să îşi facă dreptate. Când iubita unui braconier este acuzată de crimă, Janina recurge la un plan pentru a-şi demonstra teoria aberantă cu privire la cauzele deceselor în lanţ, din care nu lipsesc umorul negru, pedepsirea primarului ce îşi brutaliza soţia sau dialogurile cu poliţiştii locali, ce stârnesc hohote de râs.

Înainte de a le acuza pe regizoare că trimit povestea în zona filmelor cu desfăşurare halucinantă, în loc să creeze acel thriller detectivistic verosimil, trebuie să ştii că modul în care actriţa Agnieszka Mandat interpretează rolul femeii excentrice, gata să le facă dreptate animalelor într-o lume în care acest demers este ironizat, accentuează şi mai bine elementele ce susţin succesul unui crime thriller, chiar şi în faţa unui public nefamiliarizat cu ambiguitatea filmelor de artă. La rândul ei, protagonista este imprevizibilă şi excentrică, de parcă ar fi întruchiparea feminină a locului, a pădurii. Obsesia ei pentru astrogramele în care vede cauzele morţii celor din jur, părtile lor vulnerabile şi încercările prin care vor trece, precum şi abilitatea de a simţi sensibilitatea necuvântătoarelor îi dă un aer straniu, de zeiţă nerecunoscută a pădurii, înzestrată cu darul profeţiei, dar şi uşor comic. Pasiunea pentru astrologie şi empatia ieşită din comun faţă de animale o transformă într-o fiinţă care face legătura cu lumea sălbatică. De fapt, ea se află între două lumi – cea a oraşului în care predă, a cărei dinamică o înţelege şi o analizează cât se poate de lucid, şi lumea pădurii, ale cărei secrete doar ea le poate auzi.

În multe thrillere ce implică o anchetă, descoperi câte o bătranică simpatică, ospitalieră, hotărâtă, neînfricată, sensibilă, având o minte ageră şi calităţi materne. Dar cineasta Agnieszka Holland îi aduce unele modificări acestei tipologii femine ce le trezeşte simpatia amatorilor de seriale cu detectivi. În loc să o prezinte drept ultimul bastion al echilibrului raţional şi al deciziilor corecte din punct de vedere moral într-o comunitate bolnavă, unde numai ea poate face lumină, regizoarea preferă să o apropie afectiv de spectator adăugându-i şi unele trăsături caricaturale. În loc să-i arate spectatorului cum să rămână cu mintea limpede în situaţiile de criză, Janina demonstrează că într-o lume dezumanizată, absurdul, deciziile bazate (mai mult) pe trăirile anarhice ieşite din matca autocontrolului şi revolta extremă au normalitatea lor. De fapt, acest personaj coagulează toate frustrările celor sensibili, care s-au simţit călcaţi în picioare când şi-au cerut dreptul la o societate mai bună sau le-au sărit în ajutor celor oropsiţi. Doar că personajului feminin i se permit anumite abateri în actul justiţiar pe care spectatorul nu le-ar încerca odată ieşit din sala de cinema, de aici şi defularea oferită de filmul plin de originalitate şi umor (fie el şi unul negru).

Interpretată memorabil de actriţa Agnieszka Mandat, Janina, protagonista, este şi inteligentă, dar şi pregătită să îmbrăţişeze aberantul renunţând la cenzura lucidităţii. Are opinii bizare, însă poate oferi multe dovezi de normalitate în relaţiile interumane. Pe parcursul filmului, părerile spectatorilor se schimbă. În unele scene îi dau dreptate, în altele se amuză pe seama ei, alături de poliţiştii care o consideră cam dusă cu pluta. Însă vei ajunge să afirmi că tocmai reacţiile ciudate şi îndârjirea prin care îşi susţine cauza ecologistă o transformă într-un personaj care îi da sare şi piper filmului, coagulând elementele absurdului şi nuanţând ciudăţeniile unor personaje secundare ce alimentează elementele comice bazate pe trăsăturile excentrice.

Conturând un personaj feminin şi absurd, şi lucid în acelaşi timp, regizoarea demonstrează că poate ieşi din zona stereotipurilor legate de justiţiarul având argumente expuse veridic pentru a încălca legile nescrise ale unei comunităţi. Nu îşi pune eroina pe un piedestal, aşa cum vezi în multe filme, ci se raportează la ea într-o maniera demitizantă. Personajul feminin ajunge să fie admirat nu datorită calităţilor ce îl fac imbatabil, cum ar fi coerenţa raţiunii sau dorinţa de a restabili echilibrul dintre comunitate şi autorităţi, ci datorită modului în care îşi asumă aşa-zisele ciudăţenii. Nu este personajul lucid care schimbă mentalităţi, ci unul care îi salvează pe inocenţi apelând la nişte căi mai puţin ortodoxe, dătătoare de umor negru.

Acest personaj luminos face suportabil dezgustul spectatorului în faţa unei lumi machiste populate de troglodiţi ajunşi în funcţii care le oferă putere. De fapt, ea reprezintă graniţa simbolică dintre partea urâtă a comunităţii şi cea formată din oamenii având intenţii bune, însă hăituiţi de interlopi cu acordul primarului şi al poliţiştilor. Janina creeaza în jurul ei o lume în care omul şi animalele trăiesc în pace. Nu se teme de mistreţul ce îi traversează curtea, ba, mai mult, încearcă să comunice duios cu el, de parcă ar face parte din ograda ei. Se bucură de fiecare vieţuitoare ce zburdă liberă prin imprejurimi şi este generoasă cu oamenii aflaţi în nevoie. Situată în afara oraşului, casa ei devine refugiul singurelor personaje neatinse de răutate: o tânără ce acceptase avansurile unui interlop pentru a scăpa de mediul familial agresiv, şi noul ei iubit, un IT-ist angajat de primărie, dar care visează să ofere o nouă traducere a poeziilor scrise de William Blake. De altfel, prin interesul faţă de versurile lui Blake, manifestat de acest geniu al informaticii având chipul unui adolescent inocent, regizoarea îi ofera peisajului aura unui loc deopotrivă poetic, dar şi tenebros (tânărul menţionează că acesta este locul unde au trăit ceilalţi traducători polonezi ai lui Blake).

Introducând nişte personaje secundare inocente, ce nu par a fi oameni de-ai locului datorită compasiunii şi bunătăţii, regizoarea pune faţă-n faţă brutalitatea cu angelicul, însă nu o face într-un mod simplist, ci folosindu-se de resursele excentricităţii deviate din zona spectaculosului spre cea a stranietăţii. Graniţa dintre angelic şi malefic este trasată şi la nivel geografic. Spaţiul în care se petrece acţiunea este împărţit în două. Există orăşelul, cu arhitectura veche, amintind de zonele din Transilvania, şi locurile izolate, unde locuieşte protagonista, aflate în inima pădurii. Oraşul este locul unde se adună personajele groteşti, iar pădurea este un rai (ameninţat) al iubitorilor de animale, unde zburdă căprioare graţioase. Fiecare scena brutală este urmată de imaginea idilică a peisajelor, de parcă natura ar oferi o replică tandră menită să contracareze dezumanizarea.

Datorită modului în care îmbină peisajele şi elementele unui thriller cu accente de parabolă contemporană despre natura umană, regizoarea demonstrează că merită un loc în galeria cineaştilor capabili de a surprinde simbioza dintre laturile ascunse ale psihicului uman şi natură. În acest film este vorba despre simbioza dintre două aspecte contradictorii: puritatea, simbolizată de animalele care sunt singurele fiinţe inocente, şi apucăturile dezgustătoare ale unor localnici. Ai impresia că te afli într-un ţinut blestemat să aibă parte doar de oameni hidoşi, unde maleficul pândeşte la tot pasul, fără ca nimeni să i se poata opună. Totuşi pădurea nu se lasă acaparată de malefic. Modul în care sunt surprinse peisajele scufundate într-o ceaţă lăptoasă te face să afirmi că natura devine un martor mut, dar şi o fortăreaţă inaccesibilă pentru cei malefici, unde personajele ce şi-au păstrat umanitatea se pot refugia. Deşi are unele scene în care morbidul este necosmetizat, imaginile poetice reprezentând pădurea nu sunt contaminate.

Proiectat în cadrul ediţiei din 2017 a CinePOLSKA, filmul Tablou de vânătoare îţi va rămâne în minte datorită multiplelor perspective pe care le descoperi atunci când vorbeşti despre el sau când vrei să-i înţelegi mesajele ascunse, cu aluzii simbolice la societatea în care oamenii plini de compasiune sunt din ce în ce mai slab reprezentaţi la nivel politic. Filmul are la bază romanul scris de Olga Tokarczuk, intitulat Treceţi cu plugurile peste oasele celor morţi (varianta engleză: Drive Your Plough Over the Bones of the Dead).

Citeşte şi United States of Love – Patimile femeii neînţelese, varianta poloneză

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

United States of Love – Patimile femeii neintelese, varianta poloneza

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here