Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

0
447

Tangou pentru Lisandra este varianta românească a titlului dat noului roman scris de Helene Gremillon, La garconniere (un joc de cuvinte ambiguu ce poartă cheia enigmei de la final). Opţiunea pentru titlul ce trimite către dansul pasional argentinian este departe de a fi o simplă strategie de atragere a cititorului spre un nou bestseller din palmaresul scriitoarei cunoscute datorită romanului Confidentul. Acest al doilea roman al ei, construit în jurul misterioasei Lisandra, fantoma ce bântuie personajele cărţii prin absenţa care va căpăta o carnalitate stranie în fanteziile fiecăruia, este precum un tangou în care senzualitatea şi pericolul alcătuiesc o coregrafie irezistibilă. Voluptatea amintirilor se prelinge de-a lungul unei anchete poliţiste clandestine, aşa cum piciorul unei femei se încolăceşte în jurul partenerului, într-un tangou al persuasiunii erotice, dar pe fundalul unor acorduri care îţi dau fiori siniştri.

Tangoul este mai mult decât un dans în romanul lui Helene Gremillon. Este o stare de spirit, o proiecţie a interiorităţii, o exorcizare a traumelor nerostite, o formă de a traversa un trecut rememorat la nivelul epidermei greu încercate. Un dans al pasiunii, al geloziei trăite cu patos, dar şi prin rafinamentul dublicităţii specifice anumitor femei răbdătoare ce se tem de abandon, tangoul este ideal pentru a simboliza fiecare personaj din carte. În el va fi oglindită profesia de psihanalist a doctorului Puig, soţul Lisandrei, care s-a format în tradiţia acelei viziuni asupra psihicului uman conform căreia instinctele vieţii şi ale morţii execută un dans al supremaţiei, amintind şi de sunetele unui tangou în care ademenirea şi pericolul unei răbufniri pasionale se contopesc. Tot în timpul unui tangou, oamenii par nişte vulcani stinşi care se trezesc la viaţă precum secretele pregătite să arunce lava clocotitoare şi cotropitoare, exact cum sunt şi cei studiaţi de una dintre pacientele ce vor fi marcate de întâlnirea cu doctorul Puig, marcându-i la rândul lor existenţa.

În tangoul acaparant se ascund secretele pârjolite de gelozia incandescentă a Lisandrei şi a femeilor ce se consideră bătrâne şi nedorite, care îşi derulează existenţa pe canapeaua psihanalistului. Dincolo de toate aceste coregrafii personale, mai există un tangou colectiv, al torţionarilor care aleg un dans al trupurilor deformate şi apoi dispărute. Această coregrafie inventată de nişte instructori demonici în timpul dictaturilor militare din Argentina îi transformă în prezenţe angelice pe toţi acei delincvenţi ce frecventau stabilimentele rău-famate ale plăcerilor deocheate din porturi, acolo unde se crede că s-ar fi născut primele mişcări ale acestui dans blamat la început, apoi devenit un pansament pentru toate rănile sufleteşti ale protagonistei.

Lisandra dansa pentru a-şi aminti. Ce anume? Abia către final vei afla. Până atunci, o vei regăsi în amintirile soţului ei, carismaticul (şi maleficul?) Vittorio Puig, psihanalistul care a urmărit-o din cabinetul său până la sala unde lua lecţii de tango, după ce aceasta se prezentase iniţial în postura de viitoate pacientă răvăşită de o neîmplinire amoroasă, tot Vittorio Puig fiind şi cel care îi va descoperi corpul izbit de caldarâm. Se prăbuşise precum trupul unei adolescente săltate de pe stradă de acoliţii dictatorului, ce ar fi putut fi şi fata disparută a Evei Maria, pacienta lui Vittorio, singura care va crede în nevinovăţia acestuia şi va porni o anchetă pe cont propriu, ajungând chiar să asculte toate vocile pacienţilor înregistraţi în timpul şedinţelor de terapie, sperând să-l găsească pe adevăratul vinovat, fiind sprijinită de însuşi Vittorio, cu preţul încălcării unei reguli sacre în terapie: confidenţialitatea. O vei mai găsi pe Lisandra şi în imaginaţia uneia dintre pacientele obsedate de menopauză, ce îşi revarsă furia stârnită de femeile mai tinere asupra unei Lisandre absente, seducătoare, perfecte, create de închipuirile născute din frustrarea neputincioasei femei ce se urăşte pe sine, gata de o răfuială cu acea rivală-fantomă. Spre final, Lisandra îţi creează iluzia unei reveniri la viaţă sub forma unei prezenţe ce pluteşte deasupra tuturor, strigându-si traumele sufocante în confesiunile înşelătoare facute profesorului de tango.

Helene Gremillon este o povestitoare abilă şi ademenitoate precum o dansatoare ce oferă indicii facile privind intenţiile, apoi îşi modifică brusc mesajul corporal refunzându-i privitorului o impresie clară. În primul rând intră în pielea unui personaj argentinian, încât uiţi că ai în faţă o traducere din limba franceză (nu ştiu dacă este de vină pasiunea traducătoarei Simona Brânzaru pentru literatura sud-americană, pe lângă cea franceză, sau Helene Gremillon se poate deghiza într-o femeie dintr-o altă cultură, deşi Buenos Aires a fost comparat cu Parisul interbelic). Apoi îşi dă seama că poate oferi voluptăţi diferite, în funcţie de preferinţele cititorului. Dacă îţi plac romanele cu mult suspans şi anchete bazate pe indicii vagi, care amână răspunsul, vei citi romanul pe nerăsuflate, aşteptând să fie deconspirat asasinul protagonistei, de a cărei moarte a fost acuzat însuşi soţul ei, unul dintre cei mai buni psihanalişti din Buenos Aires. Dacă îţi plac romanele în care vrei să găseşti un personaj care să oglindească toate stările şi indignările din relaţiile de cuplu, vei găsi nişte reflecţii asupra geloziei şi neputinţelor unei femei ajunse la menopauză, forţată să vadă  zi de zi prospeţimea celor mai tinere, devenite peste noapte nişte rivale, atunci vei avea parte de nişte pasaje memorabile, în care opiniile necruţătoare amestecate cu acel umor amar pentru amorul propriu te vor face să îţi calci pe inimă şi să te dedai sublinierilor şi postării citatelor pe Facebook. În schimb, dacă îţi plac romanele în care istoria colectivă se sparge în drame personale, vei aprecia talentul lui Helene Gremillon de a descoperi acea continuitate firească (pentru personajele ei) între crimele nepedepsite ale dictaturii şi ramificaţiile acestora în dramele trăite de fiecare personaj în parte. Pe măsură ce fiecare înregistrare se transformă într-un posibil indiciu, dramele fiecărui pacient al doctorului Puig devin o fisură prin care se infiltrează ororile unei dictaturi, prezentate într-o manieră care îţi interzice ignorarea paginilor care ameninţă să te bulverseze. Are Helene Gremillon o forţă de a-ţi da curaj în faţa unei realităţi care promite să te cutremure, folosindu-se de slăbiciunea fiecărui cititor pentru enigme şi suspans, ambele ascunse în spatele pasajelor ce oferă informaţii din istoria brutală.

Tangou pentru Lisandra te poate face să o iei pe urmele pacientei cu talent detectivist, obsedată de prezenţa fantomatică a Lisandrei, în a cărei prăbuşire (provocată de o crimă sau de o sinucidere) o vede pe fiica ei dispărută, apoi începe să descopere conexiuni între detaliile ce nu par să facă parte din aceeaşi situaţie de viaţă sau eveniment. Asemenea ei, vei fi ispitit de indiciile risipite, încât vei avea impresia că tu ai putut prezice întâmplările sau dezvăluirile din paginile următoare, şi, în cazul în care eşti pasionat de literatura argentiniană, te vei întreba dacă nu cumva numele de familie al psihanalistului (Puig) nu este decât un alt joc al simbolurilor descifrate doar de iniţiaţi printr-o complicitate literară, trimiând spre numele scriitorului Manuel Puig, devenit celebru datorită romanului Sărutul femeii-păianjen (El beso de la mujer arana), a cărui acţiune se petrece în celula unde se întâlnesc doi deţinuţi politici din perioada juntei militare (o altă poveste în care pasiunea şi trădarea sunt personajele principale).

Tangou pentru Lisandraeste un roman cameleonic, al cărei autoare se află între două lumi. Este lumea unei senzualităţi terifiante, în care frumuseţea dansului şi oroarea ce se prelinge subtil bântuie încă prezentul Argentinei, şi lumea unei scriitoare ce a beneficiat din plin de cultura franceză, care a îmbinat fascinaţia pentru psihanaliză cu primele încercări de a înţelege mecanismele unei traume colective transgeneraţionale, odată cu studiile unor supravieţuitori ai lagărelor, ajunşi nişte pionieri ai psihoterapiei. Încercarea lui Helene Gremillon de a lega traumele individuale de cele sociale nu este una exagerată. În cărtile psihiatrilor francezi, printre care şi Vladimir Marinov, întâlneşti o legătură între secretele privind gropile comune, atrocităţile nedezvăluite şi tulburările de personalitate sau cele din în relaţia omului modern cu propriul corp, bazate tot pe un secret de tip transgeneraţional.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: www.millineryatelier.com/Virginia Torrisi (https://www.flickr.com/photos/virgoh/8413961643/in/album-72157632606691025/)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here