Tangoul. Patru conferinte – Borges ar fi putut scrie un roman despre Buenos Aires

0
601

Borges nu a scris romane. Cele patru conferinţe din acest volum – pe care el a vrut să le numească mai degrabă taifasuri (charlas) cu pasionaţii curioşi – îi vor face pe cititori să regrete că marele scriitor argentinian a ignorat posibilitatea de a scrie un roman-cult postmodern despre mrejele cartierelor deocheate, unde s-au remarcat primii zei ai tangoului.

Descoperite recent, cele patru conferinţe ar putea alcătui la fel de bine un roman închinat unuia dintre cele mai seducătoare oraşe: Buenos Aires. Talentul acestuia de reda o lume apusă este la nivelul consacraţilor autori de romane ce au explorat metamorfozele şi miturile unui mare oraş din America de Sud.

Rememorând legendele şi portretele eroilor blamaţi ai oraşului sud-american prin excelenţă, cu al său amestec fecund între burghezia post-colonială şi urmaşii sclavilor africani deveniţi artiştii remarcaţi în localurile rău-famate frecventate de plebei, Borges a ştiut să îşi încânte ascultătorii veniţi la cele patru conferinţe din toamna anului 1965. A înşirat pagini de istorie neoficială, transmisă de cei ce au fost martori la naşterea unui dans având o reputaţie îndoielnică, dar considerat azi o artă a erotismului rafinat şi al feminităţii sofisticate.

Orice poveste reuşită a unui dans născut în Buenos Aires trebuie să aibă câteva elemente indispensabile: descrierea atmosferei, perindarea între cartierele respectabile şi paradisul interzis promis de stabilimentele indecente, amestecul dintre băieţii de familie bună şi cuţitarii având propriul cod al onoarei, şi mai ales nişte femei râvnite în secret pe cât de condamnate erau în public. Borges nu ignoră nici un ingredient ispititor pentru cititor.

Istoria tangoului este legată de istoria oraşului Buenos Aires. Borges o ştie atât de bine! Doar a trăit într-unul dintre cartierele ale căror străzi au devenit primele scene publice ale tangoului atât de blamat de oamenii respectabili atunci când a fost dansat prima oară.

În cartea sa, Borges evocă fascinant acea atmosferă everfescentă din Buenos Airesul anului 1880, când oraşul cu aer provincial anunţa deja transformarea lui în Parisul Americii de Sud. Tot de anul 1880 se leagă originile neclare ale tangoului.

Conferinţele lui Borges mai au o calitate: aceea de a-l face pe străinul care încă nu a vizitat edenul tangoului să înţeleagă diferenţa dintre acea zonă centrală oficială şi adevăratul centru al unui Buenos Aires aşa cum l-au cunoscut artiştii din generaţia sa. Adevăratul nucleu al oraşului, care pulsa de viaţă, de atracţii şi de noutate, este reprezentat de cartierul Sud.

Odată ce vei fi ancorat în geografia şi atmosfera oraşului, vor apărea dezinvolt şi furtunos personajele acestui roman deghizat în conferinţe sau taifasuri (cum îi plăcea lui Borges să le numească). Trei mari tipologii au dus la naşterea tangoului: cuţitarii, băieţii de familie bună care frecventau localurile cu vânzătoare de plăceri şi femeile ademenitoare.

Făcând referinte la surse reprezentate atât de lecturi, cât şi de martori ai vremii, Borges înclină să accepte originea ruşinoasă a tangoului, aceeaşi cu a jazz-ului: bordelul. De altfel, o voce apreciată a generaţiei sale a denumit celebrul dans pasional reptilă de lupanar. Până şi versurile primelor tangouri (derivate din milonga) evocau pasiuni aprinse între femeile din bordeluri şi cuţitarii faimosi ai epocii sau confruntările fatale între aşa-zişii mardeiaşi.

Cuţitarii tangoului aveau o mare legătură cu figura cvasi-mitică a celui numit gaucho, varianta sud-americană a cowboy-ului aprig. Borges accentuează ideea conform căreia bărbatul numit cuţitar sau mardeiaş nu era clasicul delincvent al periferiei, al cărui scop suprem era să terorizeze cetăţenii respectabili şi femeile vulnerabile. Cuţitarul din vremea lui Borges avea propriul cod al onoarei, un cult pentru curaj şi lupta egală, iar proxenetismul şi hărţuirea celui fragil erau acte ruşinoase, nedemne de un cuţitar veritabil.

Destinul tangoului s-a schimbat datorită a doi actori principali. Unul este imigrantul european, care aduce bandoneonul, instrumentul care a modificat ritmul vesel dat până atunci de trioul format din pian, vioară şi flaut. Noul tango va impune în memoria colectivă un ritm ce inspiră tristeţe şi melancolie. De altfel, tangoul a fost definit drept un gând trist care se dansează, într-o carte scrisă de Ernesto Sabato (Tangoul, dezbatere şi cheie).

Un alt personaj-cheie în şlefuirea tangoului aşa cum îl cunoaştem azi este băiatul de familie bună, capabil să impună respect în faţa cuţitarului datorită pasiunii sale pentru box. Acest băiat din familiile burgheze frecventează bordelurile, învaţă să danseze tango, apoi ajunge în Parisul Belle Epoque, unde contribuie la popularizarea internaţională a tangoului. La Paris, dansul născut în bordeluri primeşte certificat de act onorabil, spălându-şi astfel reputaţia îndoielnică.

Pentru Borges, epoca de aur a tangoului a fost cuprinsă între 1900 şi 1914. În această perioadă, tangoul se îndepărtase considerabil de ritmul impus de milonga adorată de cuţitari. La această schimbare au contribuit italienii din Buenos Aires, pe seama cărora se pune melodicitatea pătimaş-sentimentală, cu accente de tristeţe, atribuite uneori tangoului.

În cele patru conferinţe, Borges reuşeşte să redea o istorie multistratificată, plină de certitudini şi adevăruri mai degrabă volatile, înşelătoare precum noaptea păcatelor în cartierele de pierzanie de Buenos Aires. Citind acest volum ajungi să înţelegi nu doar istoria tangoului, ci a sufletului argentinian şi a oraşului Buenos Aires.

Astfel spus (…) tangoul a fost, şi îndeosebi milonga, un simbol al fericirii. Dacă presupunem că lucrurile astea pot fi atinse de aripa veşniciei, cred că există ceva în sufletul argentinian, ceva salvat de aceşti umili, şi uneori anonimi, compozitori din cartierele mărginaşe, ceva ce se va întoarce. Cu alte cuvinte, cred, în sfârşit, că a studia tangoul înseamnă a studia diferitele vicisitudini ale sufletului argentinian.

Repovestită de Borges, istoria tangoului este de fapt o explorare nostalgică, devenită un tribut adus unui mare oraş, cu personajele sale devenite arhetipale. În mai puţin de 150 de pagini ai parte de imersiunea în adâncurile tulburătoare ale oraşului Buenos Aires, pe care ţi-o permite de obicei un roman-fluviu cu accente de realism magic, specific unui autor sud-american. Călătoreşti astfel prin cartierele unde tenebrele şi erotismul coexistau, înţelegi filosofia de viaţă a unor personaje controversate şi ajungi să descoperi uimit toleranţa unui mare scriitor pentru nişte locuitori care, fără pledoaria lui Borges, ar fi rămas nişte figuri detestabile.

Tangoul te invită să îl înţelegi ţinând harta oraşului Buenos Aires aproape de tine şi mai ales agenda în care păstrezi listele ce includ viitoare lecturi captivante. Povestea dansului fatal, sublim şi brutal nu este decât o fereastră spre o lume din care îşi trage rădăcinile afective oraşul Buenos Aires, unde adevăratul centru nu este cel oficial, ci unul clandestin, blamat, dar cum nu se putea mai fertil pentru marii scriitori.

Citeşte şi Our Last Tango (Un tango mas) – Cuplul argentinian care a schimbat istoria tangoului

Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here