Tara moarta – Mii de cuvinte peste o singura poza

0
412
foto: Costica Acsinte/cinemagia.ro

O poză spune cât o mie de cuvinte. Dar când suprapui mii de cuvinte peste nişte poze din altă epocă – nişte cuvinte găsite în jurnalul unui supravieţuitor – poţi obţine cu ajutorul lor autopsia unor evenimente despre care abia se vorbeşte. De data aceasta cuvintele elipsează imaginea. De fapt, imaginea vine doar să le potenţeze mesajul terifiant într-o manieră simbolică. Deşi fotografiile incluse în filmul trezesc interesul stârnit de obicei de imaginile interbelice, acele imagini ce surprind viaţa de zi cu zi, cuvintele sunt cele care iau cu asalt memoria şi modifică impactul emoţional declanşat de fotografii.

Întrebat la finalul proiecţiei despre semnificaţia titlului Ţara moartă şi despre intenţia din spatele alegerii, Radu Jude a evitat răspunsul clar. A declarat, în schimb, că fiecare spectator este liber să ofere propria interpretare. Dacă sensul ţine de percepţia fiecăruia în parte, concluzia s-ar putea să fie una comună şi deloc măgulitoare: Interbelicul românesc a avut şi o latură cumplită, retrogradă, scelerată, cotropită de ură, în cele mai hidoase forme ale ei.

Prin noul său film, Ţara moartă, Radu Jude continuă revizitarea demitizantă a Interbelicului autohton, începută cu modul în care a fost interpretat romanul Inimi cicatrizate în filmul precedent. Tot despre urgia legionară şi antisemită este vorba şi în Ţara moartă, care, la fel ca Inimi cicatrizate, a fost selectat spre a fi proiectat la Festivalul de la Locarno. Însă abordarea este diferită. Radu Jude mizează de data aceasta pe un hibrid cinematografic experimental, între documentar, eseu şi arta fotografică. Arta fotografică a fost deviată spre un sens metaforic, în ciuda imaginilor apropiate de viaţa cotidiană, concretă.

foto: Costica Acsinte/Rollercoaster PR
foto: Costica Acsinte/Rollercoaster PR

Radu Jude a folosit o parte dintre miile de fotografii realizate în studioul deschis în anii ’30 de Costică Acsinte. Succesiunea fotografiilor este însoţită fie de vocea lui Radu Jude, care le dă glas mărturiilor găsite în jurnalul lui Emil Dorian (un medic evreu ce a cunoscut prigoana legionară), fie de secvenţe sonore extrase din filmele de propagandă carlistă, antonesciană, legionară şi comunistă, din anii ’30 şi ’40, găsite în Arhiva Naţională de Filme.

Pe spectatorii care au citit despre ce s-a întâmplat în anii ’40, odată cu escaladarea rapidă a extremismului şi în România, sincronizat cu tendinţele hitleriste, Ţara moartă nu-i mai surprinde prin informaţia oferită. Poate doar modul tulburător, ce îmbină luciditatea cu proza introspectivă, din jurnalul medicului Emil Dorian, şi fotografiile uluitoare ale lui Costica Acsinte mai pot aduce o revelaţie în mintea lor. De fapt, este un film care oferă mai mult o revelaţie la nivel stilistic şi emoţional, prin intensitatea năucitoare a detaliilor referitoare la pogromuri. Ai impresia că sunt puse sub lupă imagini cutremurătoare, în contextul în care foarte multe ore de istorie le trec adesea cu vederea.

foto: Costica Acsinte/oneworld.ro
foto: Costica Acsinte/oneworld.ro

Deşi par să deţină rolul principal, nu imaginile realizate de Costică Acsinte sunt cele capabile să te cutremure. Adevăratele imagini sunt cele evocate de cuvintele din jurnalul lui Emil Dorian. Mărturiile despre ororile războiului, despre nedreptăţile şi abuzurile îndurate de cetăţenii români având o altă etnie decât cea agreată de legionari contrastează adesea cu atmosfera veselă şi degajată şi cu postura mândră a oamenilor din fotografii. Aceşti oameni fac parte mai degrabă din categoriile puţin agreate de colecţionarii fotografiilor alb-negru ce reflectă şarmul interbelicului, mereu reprezentat drept cosmopolit, elegant şi intelectual-progresist.

foto: Costica Acsinte/filme-carti.ro
foto: Costica Acsinte/filme-carti.ro

Oamenii imortalizaţi de Costică Acsinte sunt militari recrutaţi adesea din mediul rural plin de lipsuri, muncitori şi ţărani. Lor le lipseşte aerul meditativ asociat unui personaj de roman citadin interbelic. Viaţa lor tihnită se rezumă la cumetrii, ospăţuri de Crăciun, la distracţii mărunte din timpul liber şi la etalarea costumului naţional sau a uniformei devenite emblema unui statut superior. Oamenii din fotografii nu par a fi zguduiţi de pericolul antisemit, ci doar de tragediile personale, de lipsuri ce nu sunt provocate de excluderea socială. Îşi duc mai departe viaţa de parcă strigătele celor omorâţi în pogromuri nu ajung la ei. Contrastul dintre mărturiile doctorului evreu şi anumite fotografii te face să repui pe tapet problema unei ţări fărâmiţate până la schizofrenie, în care oamenii pierd legătura cu drama comună, fiind acaparaţi de propriile drame.

foto: Costica Acsinte/Rollercoaster PR
foto: Costica Acsinte/Rollercoaster PR

Spectatorul informat cu privire la ravagiile antisemitismului în România nu va veni în sala de cinema pentru a cunoaşte o altă faţetă a istoriei naţionale. Ştie deja de existenţa ei. În schimb, va fi interesat de originalitatea abordării. Va diseca experimentul cinematografic. Va interpreta modul de fabricare a insolitului asociat de obicei unul film experimental. Poţi detecta un insolit ce se naşte din suprapunerea pasajelor din jurnal şi a coloanei sonore din filmele de propagandă peste fotografiile  al căror valoare documentară ce l-ar fi făcut invidios şi pe un fotoreporter cu state vechi. De fapt, vei dori să vezi filmul datorită accesului oferit la nişte documente foto şi cinematografice de arhivă, la care ai fi avut şanse mai mici să ajungi pe cont propriu. Însă efectul avut asupra ta depăşeşte simpla dezvăluire a unui episod istoric, specifică vizitării unui muzeu.

foto: Costica Acsinte/Rollercoaster PR
foto: Costica Acsinte/Rollercoaster PR

Suprapunerile, contrastele, mărturiile, chipurile oamenilor, ura furibundă a fanatismului degajată de vocile din filemele de propagandă ajung să nască o serie de interpretări legate de natura umană. Vei reanaliza modul în care ţi-a fost prezentată pana acum istoria naţională. Vei reevalua sensul şi legitimitatea mândriei naţionale în absenţa conştientizării unui masacru declanşat în numele purificării etnice.

foto: Costica Acsinte/filme-carti.ro
foto: Costica Acsinte/filme-carti.ro

Ţara moartă poate fi analizat din perspectiva recuperării sincere şi lucide a unui episod istoric. Filmul este un bun şi pentru lecţiile de istorie predate noii generaţii. Abordează într-un mod captivant, abraziv, franc, emoţionant şi cutremurător un episod ce naşte opinii contradictorii. Este un episod greu şi dezonorant pentru mândria colectivă, indusă artificial, cu orice preţ, de naţionaliştii ce găsesc o justificare pentru orice atrocitate comisă în numele purificării neamului de veneticii dornici să-l corupă, să-l exploateze şi să-l dilueze.

foto: Costica Acsinte/Twitter
foto: Costica Acsinte/Twitter

Partea fascinantă a filmului este legată de mărturiile vizuale prin imortalizarea fotografică a unei perioade. Fotografiile din colecţia lui Costică Acsinte au farmecul desuet al celor de epocă, alb-negru, în care personajele te fac să te întrebi despre modul în care au trăit alţi oameni, despre motivele din spatele unor alegeri infestate de ură, despre tragediile şi momentele lor de bucurie sau despre sinceritatea faţă de ei înşişi. Totodată, o parte dintre ele – cele care nu surprind bonomia interbelicilor ce se bucurau de viaţă într-un mod inofensiv – şochează. Nu vezi imagini scabroase, ale măcelului antisemit, dar contrastul dintre bucuria celor care îşi exibă ostentativ apartenenţa la populaţia majoritară, ferită de urgia legionară, şi descrierea exterminării văzute prin ochii lui Emil Dorian te înfioară.

foto; Costica Acsinte/www.raftulcufilme.ro
foto; Costica Acsinte/www.raftulcufilme.ro

Fără mărturiile doctorului evreu marginalizat ai fi privit majoritatea fotografiilor lui Costica Acsinte prin lentila nostalgiei generate de revizitarea idilică a interbelicului. Însă modul în care apar moartea, ura, încrâncenarea, prostia, ticăloşia şi fraternizarea malefică te vor intriga şi revolta. Vei ajunge să reflectezi la inexplicabila învecinare a modernizării cu tentaţia regresării la condiţia de brută – cea mai agresivă dintre toate: bruta colectivă.

Poţi spune despre fotografiile din colecţia lui Costică Acsinte că de fapt ascund un cod secret, aflat în spatele scenelor banale. Că surprind un ceremonial din altă lume, cu prelungiri în realitatea din prezentul trăit de noi, în care mesajele extremiste încep să fie din nou ispititoare şi mobilizatoare în plan electoral. Este un ceremonial al degradării morale, al infiltrării unui rău absolut – acela ce stă la baza exterminării omului de către om.

foto: Costica Acsinte/www.scena9.ro
foto: Costica Acsinte/www.scena9.ro

Luate separat, fotografiile ţi-ar fi lăsat o altă impresie. Însă modul în care textul jurnalului, tonul înflăcărat şi înspăimântător al îndemnurilor din filmele de proagandă şi anumite fotografii s-au sincronizat îţi transmit un singur mesaj: că în spatele unor poze de familie, al unor costume şi uniforme naţionale etalate cu fală se ascund (şi) intenţii sinistre faţă de vecinul considerat străin. Uneori, peste un peisaj bucolic sau o scenă ce surprinde huzurul, se suprapune un pasaj din mărturiile lui Emil Dorian ce atinge limita suportabilităţii prin expunerea maleficului propagat în Europa antisemită.

foto: Costica Acsinte/www.dailymail.co.uk
foto: Costica Acsinte/www.dailymail.co.uk

Sunt două tipuri de abordării şi discuţii ce pleacă de la selectarea fotografiilor şi pasajelor din jurnal ce au fost suprapuse. Una este legată de partea strict estetică, de expunerea simbolică a ideilor. Reprezentarea vieţii de zi cu zi capătă un ritm bizar odată comparată cu mărturiile din jurnal. Descoperi mai degrabă o de-sincronizare între oamenii ce împart acelaşi teritoriu. Este o ruptură prezentată astfel încât să nu demasce ferm, ci să invite la reflecţii despre ironia istoriei, ce are loc între amnezia unora, care îşi continuă viaţa, bucurându-se de plăceri mărunte, şi insuportabila conştientizare a vremurilor la care ajung cei prinşi mereu sub ele.

Costica Acsinte/Rollercoaster PR
Costica Acsinte/Rollercoaster PR

Cealaltă abordare duce spre o discuţie legată de modul în care stările şi opiniile spectatorului sunt influenţate de această selecţie. Deşi nu conteşti autenticitatea mărturiilor şi a feliilor de viaţă surprinse în fotografii, acest hibrid cinematografic te face să întrebi despre limitele percepţiei subiective în raport cu experienţa alterităţii, despre cât de mult influenţează, în general, o anumită succesiune a fotografiilor, durata de expunere pe ecran, coloana sonoră, tonul şi ritmul cuvintelor.

Filmul nu dojeneşte şi nu face apel ostentativ la ruşinea de sine provocată de apartenenţa la o anumită ţară. Într-un stil propriu, Radu Jude invită la documentare, la rolul curiozităţii faţă de trecut. Devierea informaţiilor spre zona filmului experimental elimină din fericire tonul didacticist, oferind acele stări zguduitoare care să te aproprie de cel traumatizat de nedreptate.

Citeşte şi Inimi cicatrizate – Un film precum o vizitare incomodă a Interbelicului, între frenezia erosului şi umbrele morbidului

Paradise – O altă perspectivă asupra salvării prin iubire

Inimi cicatrizate – Un roman cum rar a văzut Interbelicul

Inimi cicatrizate – Un film precum o revizitare incomoda a Interbelicului, intre frenezia erosului si umbrele morbidului

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Inimi cicatrizate – Un roman cum rar a vazut Interbelicul

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here