The Angelic Conversation – Cat de avangardist poate fi Shakespeare?

0
481

Mulţi artişti şi regizori au încercat să-l aducă pe Shakespeare în prezent şi să demonstreze cât de apropiate sunt trăirile, dramale şi frământările personajelor sale de problemele omului contemporan. Derek Jarman a dus această revizitare a sonetelor shakespeariene într-o zonă avangardistă şi controversată (pentru unii), încercând să apropie cinematografia experimentală de zona filmelor care explorează din punct de vedere emoţional erotismul gay. Rezultatul? O călătorie vizuală de 78 de minute, în care timpul respiră lent într-o lume ireală compusă din sunetele unei compoziţii eclectice avangardiste şi din nişte detalii cât se poate de banale, dar aruncate într-un joc de lumini, umbre, contururi dizolvate şi imagini suprapuse astfel încât recognoscibilul să devina un alfabet enigmatic al erotismului exprimat prin simboluri ce i se refuză decodificării.

În filmul The Angelic Conversation, regizorul preferă să înlocuiască explicitul cu aluzii vizuale ce trimit spre un simbolism ambiguu şi opac, în care versurile sonetelor recitate de actriţa Judi Dench devin o coregrafie lirică desprinsă mai degrabă din explorările abisale ale psihicului, imprimând cuvintelor despre iubire o gravitate aproape ezoterică, demnă de un ritual introspectiv dublat de o coloană sonoră asigurată de grupul Coil, faimos în Londra anilor ’80 datorită mixului avangardist de sound-uri electronice industriale, cu intruziuni neoclasice, psihedelice şi electropop, căreia i se adaugă muzica de cor (corul şi orchestra The Royal Opera House Covent Garden) şi The Sea Interludes (compuse de Benjamin Britten). Chiar dacă nu suporţi sau nu accepţi realitatea unor persoane având o altă orientare sexuală decât a ta, filmul nu îţi provoacă greaţă, ci, dimpotrivă, demonstrează universalitatea versurilor despre iubire, căutare, melancolie şi tânjire după o prezenţă ideală, spectrală în lumea imaginarului.

Regizat în anii ’80, The Angelic Conversation este un poem cinematografic apreciat mai ales de cei îndrăgostiţi de filmul experimental (fanii BIEFF sunt vizaţi în primul rând), de juxtapunerile vizuale dintr-o instalaţie video plasată într-o galerie de artă contemporană, de relaţia dintre stranietatea inconştientului ca sursă a enigmelor traduse în limbaj erotic şi arta fotografică, de jocurile postmoderniste la care instigă reinterpretarea unui text clasic, de exprimarea estetică a temelor considerate nişte tabuuri de nerostit. Deşi porneşte de la tema sexualităţii reprimate în societatea tradiţionalistă, The Angelic Conversation este mai degrabă o călătorie vizual-senzuală suavă. Expunerea intimităţii emoţionale printr-un flux de imagini onirice realizate prin suprapuneri fotografice alb-negru sau sepia, străpunse din când în când de o pată de culoare stridentă, îi dau sonetului shakespearian solemnitatea mistică a unei rugi adresate iubirii eterne. Între subtil şi tânjirea intensă, filmul capata profunzimea unei venerări în limbajul universal al expresivităţii vizuale, care, însoţită de o coloană sonoră potrivită, transformă incandescentul în simboluri şi reverii ermetice precum o fantezie indescifrabilă, mărturisită doar prin metafore.

What is your substance, whereof are you made,

That millions of strange shadows on you tend? (Sonetul LIII)

Amintind mai degrabă de primele filme experimentale suprarealiste din perioada interbelică datorită apropierii de jocurile fotografice ale lui Man Ray prin contrastul dintre lumină şi opacitatea stranie ce acaparează obiectele şi personajele, The Angelic Conversation transformă ecranul într-un test proiectiv, capabil de a-l face pe spectator să exploreze stări adânci greu de pus în cuvinte, să exprime insolitul, emoţiile eclectice descoperite în imaginar, în plan fantasmatic, să evoce propriile relaţii prin imaginile succedate în slow-motion, ce amintesc de intensitatea perceperii fiecărui detaliu de la începutul îndrăgostirii, de nostalgia primei iubiri, când tensiunea afectivă şi euforia îşi făceau de cap şi permiteau expandarea amănuntelor neînsemnate (sonetele recitate sunt compatibile şi cu trăirile heterosexuale). Printr-o alternanţă a compoziţiilor muzicale recognoscibile, închegate, şi a fundalului sonor bizar, desprins parcă dintr-un experiment audio unde sunt amestecate şi prelucrate fragmenar, în tonalităţi stridente, sunetele mării şi cele ambientale încât să pară distorsionate, şi printr-o suprapunere fotografică a detaliilor ce par decupate din compoziţii separate, regizorul transformă atracţia, mimica languroasă a personajelor şi aluziile erotice într-o reverie care permite o distilare şi o sublimare a sexualităţii transpuse în ceea ce pare a fi mai degrabă o realitate interioară. În trecerea de la cotidian la oniric, această realitate a intimităţii emoţionale este căptuşită cu imaginile în care obiectele simple, banale, şi detaliile industriale se regrupează în compoziţii care îşi pierd coerenţa, iar timpul şi spaţiul devin volatile.

Modul în care sunt îmbinate detaliile vizuale derulate extrem de lent de parcă mişcările s-ar fi împotmolit într-o vâscozitate ce permite trecerea în spaţiul interior oniric securizant, precum o rupere de nivel între banal şi nelumesc, şi bizara sincronizare între imagine, versuri şi sunet îţi transmit, încă din primele minute, că trebuie să te desprinzi de explicaţiile raţionale. Ordinea cotidiană este suspendată în lumea personajelor din acest film, care nu îşi vorbesc, stabilind în schimb o interacţiune exclusiv tactilă, dar exprimată mai mult simbolic, prin mişcări ce par mai degrabă un dans contemporan. Este o lume având stranietatea unui vis, a unei fantezii vaporoase, în care toate imaginile obiectelor din real sunt dezmembrate şi reasamblate într-un poem fotografic ce permite volatilizarea contururilor, având atemporalitatea unor poze alb-negru şi fluiditatea spectrală a unor fantasme neclare după disiparea libertăţii absolute din timpul unui vis.

When most I wink, then do mine eyes best see,

For all the day they view things unrespected; (Sonetul XLIII)

Oniricul înlocuieşte continuitatea narativă, permiţând glisarea într-o lume a erotismului ce nu vrea să se desprindă brusc de aluzii şi metafore, preferând carapacea misterului, a nerostitului ce îşi găseşte refugiul în psihismul adânc şi accesibil doar prin experimentele artistice de avangardă lăsate moştenire de suprarealişti, ce înlocuiau explicaţiile clare şi ordinea morală cu visul, afectivitatea ostentativă, cu enigma unui ritual aparent absurd şi remuşcarea pentru explorarea abisală, cu arta. La fel face şi Derek Jarman, ajutat de un Shakespeare care, datorită misterului infuzat în sonetele sale, a devenit un Caron pe apele inconştientului.

Weary with toil, I haste me to my bed,

The dear repose for limbs with travel tired (Sonetul XXVII)

Reuşind să pună sub semnul unei ambiguităţi totale lumea personajelor, a căror identitate se rezumă la jocul fotografic prin care surprinde reveria erotismului introspectiv, regizorul obţine un efect invers: solidificarea vizuală a umbrelor, a insolitului şi a nuanţelor emoţionale vagi. Simbioza dintre sunet şi imagine specifică unui film experimental în care narativul şi concretul sunt dizolvate până la anihilare permite o trecere de la o stare la alta. Angoasa, refugiul în vis, în lirismul erotic, nostalgia, memoria fragmentată, căutarea şi abandonul în fluxul unor stari ce devin confuze dacă sunt profanate prin scoaterea la suprafaţă şi analizate după regulile concretului vor căpăta consistenţa prin coloana sonoră şi prin contrastele dintre lumină şi obscuritate, dintre depărtare şi apropiere prin expandarea detaliilor şi prin succesiunea tonalităţilor, de la cele grave desprinse parcă dintr-o călătorie subterană, la cele senine şi nostalgice, precum o după-amiază pe malul mării.

The Angelic Conversation - scoicaÎntre estetica unui film experimental old school, de la începuturile avangardei, şi inovaţiile vizual-auditive specifice unei instalaţii de artă contemporană, The Angelic Conversation este o pledoarie vizuală stranie şi poetică pentru expresivitatea sublimului misterios din sonetele lui Shakespeare, canonizate într-un limbaj artistic prin care simbioza dintre erotic şi emoţie transcede vulgarul şi segregarea pe baza orientării sexuale, într-o universalitate a experienţei afective.

Versurile recitate în acest film sunt:

Sonetul LVII:

Being your slave, what should I do but tend

Upon the hours and times of your desire?

Sonetul XC:

Then hate me when thou wilt, if ever, now,

Now, while the world is bent my deeds to cross,

Sonetul XLIII:

When most I wink, then do mine eyes best see,

For all the day they view things unrespected;

Sonetul LIII:

What is your substance, whereof are you made,

That millions of strange shadows on you tend?

Sonetul CXLVIII:

O me, what eyes hath love put in my head,

Which have no correspondence with true sight!

Sonetul CXXVI:

O thou, my lovely boy, who in thy power

Dost hold Time’s fickle glass, his sickle hour,

Sonetul XXIX:

When, in disgrace with fortune and men’s eyes,

I all alone beweep my outcast state,

Sonetul XCIV:

They that have power to hurt and will do none,

That do not do the thing they most do show

Sonetul XXX:

When to the sessions of sweet silent thought

I summon up remembrance of things past,

Sonetul LV:

Not marble nor the gilded monuments

Of princes shall outlive this powerful rhyme,

Sonetul XXVII:

Weary with toil, I haste me to my bed,

The dear repose for limbs with travel tired

Sonetul LXI:

Is it thy will, thy image should keep open

My heavy eyelids to the weary night?

Sonetul LVI:

Sweet love, renew thy force; be it not said

Thy edge should blunter be than appetite,

Sonetul CIV:

To me, fair friend, you never can be old,

For as you were when first your eye I ey’d

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here