The Bach Files – Coregrafia unui cuplu, in simfonii contemporane si benzi desenate

0
648

Cum să te bucuri de un spectacol vizual inspirat din atmosfera unui roman cu detectivi, a cărui acţiune te poartă spre zona întunecată a unui mare oraş, dar şi în adâncurile unui investigator singuratic, luminate de o prezenţă graţioasă? Eviţi tentaţia de tip cinematografic şi alegi o reprezentaţie de la Bulandra, ce îmbină baletul contemporan, burlescul cu tentă noir, proiecţiile, jocul marionetelor, benzile desenate, un love story ameninţat de apariţia unei găşti de adolescenţi delincvenţi şi muzica lui Bach, reinterpretată într-o viziune modernă, gata să rezoneze cu tristeţea şi căutările omului din marile spaţii urbane.

The Bach Files, regizat de Alexandru Darie în colaborare cu Adrian Enescu, Zoli Toth Quartet şi Arcadie Rusu, este un spectacol perfect dacă îţi plac experimentele vizual-muzicale, bazate pe coregrafia senzuală a unui dans contemporan, în care imaginea cuplului trece de la contorsiunile erotice la spasmele unui corp profanat în lumea marginalilor, pe fundalul unor compoziţii de Bach, ce vegheaza protagoniştii dintr-o caricatură desprinsă din benzile desenate proiectate pe fundal. Spectacolul începe prin readucerea muzicii simfonice în inima decorului urban decadent ce aminteşte de imaginea postbelică a unui Montmartre strident, unde neoanele înlocuiesc abajururile în culori deocheate ale stabilimentelor de altădată. Alexandru Darie şi Zoli Toth Project te poartă printr-o lume eclectică ameţitoare, care îţi solicită mai multe simţuri. Dacă încerci să îi dai un sens, vei intra în pielea unui detectiv rătăcit printre indiciile propriei investigaţii privind amestecul de epoci redat prin derularea unor benzi desenate ce acompaniază vizual marile compoziţii ale lui Bach, mişcările dansatorilor, care pot contopi sinistrul, langoarea şi căutările protagoniştilor ce par să reprezinte cuplul primordial rătăcit în oraşul pierzaniei, şi prin folosirea acele măşti ce amintesc de teatrul antic.

În cazul în care vrei să pleci de la o poveste în care să ordonezi hăţisul coregrafic şi detaliile scenografice, poţi alege firul unui love story cu băieţi răi, în care detectivul a cărui iubită a fost agresată şi capul găştii de răufăcători ajung să-şi regleze conturile. Vei avea parte de alternanţa dintre umor şi coregrafia unei traume feminine, traversate de protagonista sedusă, apoi abandonată după un one night stand redat printr-un dans pe cât de ispititor, pe atât de candid, şi acostată apoi de personajele negative de la periferie. În această poveste de iubire cât se poate de actuală, în care dansul trupurilor are nevoie de anonimatul sufletesc de a doua zi, muzica lui Bach, deşi compusă în urmă cu sute de ani, pare incredibil de firească, atunci când exprimă acel amestec dintre singurătate, nevoia de afecţiune, spaima în faţa abandonului şi defensele hedoniste. Dacă vrei să laşi în urmă indiciul misticei poveşti legate de cuplul arhetipal captiv în alienanta metropolă, poţi alege să observi (doar) acea metamorfoză pe care o suferă estetica pop art a unui roman poliţist ilustrat prin benzi desenate. The Bach Files i se adresează şi acelui gen de spectatori interesaţi de un mesaj profund referitor la natura umană din spatele unei investigaţii şi de mecanismele unui experiment teatral hibrid, în care amănuntele unui roman cu detectivi redat în maniera benzilor desenate şi atmosfera decadentă a unui cartier destinat plăcerilor sunt deviate de coloana sonoră ce-l transforma pe Bach în coregraful dim umbră, cu talent cameleonic.

Spectacolul te intrigă nu numai prin reinterpretarea compoziţiilor simfonice, prin care să redea trecerea de la disparare la izbăvire, sau prin modul în care dansul transformă o lume vulgară într-o feerie în alb şi negru, ci mai ales prin mijloacele prin care detaliile scenografiei ce sunt reprezentative pentru o anumită epocă ajung să redea, odată îmbinate, o atmosferă atemporală. În această lume citadină ieşită din timp, găseşti o poezie a cuplului actual, o metaforă a salvării întruchipate de îngerul căruia îi dă viaţă Antoaneta Cojocaru, o reîntoarcere la miturile iubirii camuflate în căutările personajului masculin şi trimiteri spre lumea antică, datorită măştilor ce însoţesc senzualitatea coregrafiei şi fauna pestriţă a oraşului, amintind de perindările eroilor din Satyriconul văzut prin ochii lui Fellini. Amestecul de genuri artistice, de epoci şi de simboluri vizuale îţi lasă impresia că ai asistat la o sfidare ghiduşă a celor ce au considerat imposibilă relaţia dintre gusturile şi trăirile omului actual şi acea sensibilitate din lumea unui compozitor de muzică simfonică, din perioada perucilor extravagante şi a curţilor imperiale.  

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here