The best offer – o oferta irezistibila de film

0
1636

The Best Offer este genul de film pe care trebuie să îl vezi atunci când simţi nevoia să îţi exteriorizezi o pasiune şi nu ştii cum. Filmul are o atmosferă veche, însă este ca un vin vechi de 50 de ani, păstrat în butoiaş de stejar: este de valoare şi se degustă numai la ocazii.

Într-o perioadă în care se merge numai la sigur prin tradiţionala poveste în care răul este învins de bine, în care există fântâni fără fund de efecte speciale (90% din film fiind făcut pe calculator), iar personajele sunt ori umane cu puteri supranaturale, ori fiinţe magice cu trăsături umane, regizorul italian Giuseppe Tornatore devine un excentric apelând la opusul acestui stereotip de film, adică un film al cărui sfârşit nu îl ghiceşti din primele 10 minute şi care face uz de replici inteligente, acţiuni subtile şi pline de şarm, mesaje cu dublu înţeles, personaje care nu sunt aşa cum par. Trebuie să citeşti printre rânduri sau, în cazul nostru, să priveşti dincolo de tabloul înfăţişat de film.

Începutul filmului îți induce un fel de transă prin urmărirea rutinei adjudecătorului Virgil Oldman, jucat fără cusur de Geoffrey Rush. Totul se petrece în viaţa acestuia conform unor condiţii şi mai ales a unor tradiţii prestabilite cu o punctualitate de ceasornic. Orice abatere de la acest stil de viaţă este desfiinţată dintr-o singură privire morocănoasă şi plictisită a lui Virgil. Mănâncă mereu la acelaşi restaurant, nu îşi uită niciodată mănuşile, îşi vopseşte părul periodic şi nu lasă pe nimeni să interfereze cu programul său strict. Rutina acestuia poate fi întreruptă doar de un singur lucru: pasiunea sa pentru artă, pe care o intuieşte mai mult decât o vede, şi pentru care ar face orice. Virgil Oldman are doar 2 prieteni: Billy Whister, interpretat de nonşalantul Donald Sutherland şi Robert, un tânăr genial maşinist care, în loc de suport financiar pentru serviciile sale, cere clientelor întâlniri în oraş – interpretat de englezul Jim Sturgess.

Un artist ratat de fapt, Bill are o strânsă legătură cu colecţionarul de tablouri, Virgil Oldman, prin faptul că îi "furnizează femei"; însă nu orice femeie, ci portretele armonioase şi perfecte ale femeilor din tablouri semnate de pictori celebri. În seiful său mare cât o sufragerie, sobritetatea adjudecătorului dispare pentru a face loc pasiunii pentru formele fluide ale femeilor realizate prin pensulă. Tandreţea lui pentru aceste forme desenate n-a fost cunoscută niciodată de o femeie reală, pentru că Virgil nu are iubită sau soţie. Portretele de femeie sunt singurele lucruri cu formă umană care îl acceptă aşa cum este şi cu care acesta se simte în largul său.

Robert, pe de altă parte, este un tânăr înflăcărat de muncă sa de a repara şi a studia mecanismele tehnice, al cărui principiu în viaţă este că oamenii sunt ca dispozitivele: ajung săs e potrivească la fix unele cu altele după o perioadă îndelungată de conexiune împreună.

Un al treilea personaj va pătrunde însă în viaţa lui Virgil Oldman exact prin tradiţiile în a căror comoditate s-a complăcut timp de 35 de ani. Virgil păstrează cu sfinţenie obiceiul de a răspunde personal la primul telefon primit în ziua aniversării sale. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar o simplă formalitate de schimburi de replici printr-o conversaţie telefonică, se transformă pe nesimţite în ceva fără formă și tainic. Vocea tinerei Claire de la capătul celălalt al firului îi stârneşte curiozitatea intransingentului colecţionar de artă şi acesta se lasă prins în misterul din jurul acestei femei, având drept momeală setea sa de a descifra ceea ce se ascunde dincolo de o impresie generală.

The Best Offer decurge apoi într-un mod obsesiv, ajungându-se chiar la stadiul în care personajul principal îşi uită de toate codurile setate de el însuşi, înlăturându-le din viaţa sa pentru a crea spațiu elucidării misterului în care singur s-a implicat.

În ansamblu, filmul îmbracă metaforic povestea de viață  în dilema artei falsificate: cum distingi originalul de fals şi, totuşi, cât de valoros este un fals, având în vedere faptul că, în ciuda scopului său de a imita autenticul, falsificarea are ceva original în geneza sa? Această idee artistică îşi găseşte suportul atât în tehnica de filmare, care lasă impresia că fiecare scenă poate fi o fotografie în sine, cât şi prin coloana sonoră creată de Ennio Morricone.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here