The Big Short – In outcasts we trust!

0
338
Pe cât de mult s-ar putea să urăşti bancherii şi obsedaţii de numere transformate în sume, ipoteci şi dobânzi, pe atât de mult vei începe să le iubeşti limbajul acela în care termenii ce definesc subtilităţile financiare pe care doar cei aleşi le descifrează pentru a jongla cu destine şi a conduce lumea după ce au învăţat chineza la ora de economie în timp ce alţi colegi erau interesaţi doar de tabloidele citite pe sub bancă (aia de la şcoala ce va scoate mereu noi consumatori de credite pe bandă rulantă). Cel puţin asta promite Adam McKay, regizorul filmului The Big Short, care, prin imaginea strălucitoarei decadenţe împănate cu aroganţa speculanţilor pe de Wall Street, foamea de a poseda prin credite tot ceea ce ţi s-a negat toată viaţa şi cu patru Gică-contra având o intuiţie şi nişte idei geniale, mutre de ciudaţi şi cojones sub forma neuronilor ce pot interpreta outside the box cifre, indicatori şi alte semne din alfabetul business pentru a le-o trage bancherilor cu propriile arme, reuşeşte să-ţi smulgă tardiv măcar câteva regrete că nu ai stat mai mult cu burta pe manualul de economie. Doar că lecţia din sala de cinema este precum un film de acţiune, ce te ţine cu sufletul la gură chiar dacă lipsesc armele, conspiraţiile galactice sau alte efecte speciale, iar în locul eroilor charismatici apar nişte foşti papă-lapte în liceu, ajunşi între timp nişte guru ai pariurilor împotriva băncilor şi a mirajului imobiliar.
The Big Short - main final
The Big Short poate deveni filmul de căpătâi al oricărui profesor care vrea să le facă puţină educaţie financiară puştanilor ce destestă matematica, termenii pretenţioşi ce îi anunţă ca nu vor putea niciodată deveni un lup de pe Wall Street, cum au văzut în filmul cu DiCaprio, ci mai degrabă un peştişor (dar măcar unul informat) bun de prins în plasa ratelor pentru telefoane şmechere şi maşini de fiţe parcate în faţa noului complex de garsoniere. Are momeala formată din stereotipurile asociate cu traiul de invidiat al cinicilor din lumea financiară – întruniri la hoteluri de lux din Vegas, una-două scene cu stripteuzele ce le fac viaţa mai dulce tocilarilor ajunşi pe cai mari în fruntea băncilor, tipi siguri pe ei – şi toate acele dialoguri care le dau apă la moară celor ce îi urăsc pe bancherii americani ce au provocat marea criză, pe care şi-i imaginau sub forma aceluiaşi portret caricatural apărut şi în film. Dar, mai presus de toate, filmul oferă acea imagine dezolant-moralizatoare asupra societăţii obsedate de consumul prezentat sub forma unei conspiraţii frauduloase puse la cale de cei ce ascund riscurile anumitor credite, în cârdăşie cu agenţiile de rating şi alte instituţii ce veghează pentru binele cetăţeanului. Doar că tonul educativ-moralizator este şi el îmbibat în cinismul prin care adevărul din spatele crizei îţi este livrat printr-un spectacol întreţinut de colajul unei lumi în colaps aflate la baza oraşului cu zgârie-nori în care aglomeraţia de furnicar dependent de tehnologie acoperă vibraţiile primelor semne de prăbuşire a bunăstării şi a jocului unei ierarhii sociale piramidale sprijinite mai degarabă pe spectacolul reputaţiei livrate în discursuri bombastice şi în costume Armani, decât pe o analiză lucidă ce poate măsura adevărata lungime a plapumei întinse transformate în credite.

Dar cine sunt profesorii versaţi care au mirosit punctul slab când petrecerea şi desfrâul banilor risipiţi era în toi? Patru profeţi ai unei apocalipse anunţate, deghizaţi în patru tipi ciudaţi (mai bine zis, trei, că unul, interpretat de un Ryan Gosling de nerecunoscut, se încadrează perfect din punct de vedere vizual în fauna tipilor deştepţi de pe Wall Street înainte de a-şi da pe faţă arama de rebel), întruchipaţi de vedete ale Hollywood-ului capabile să interpreteze credibil rolul şoricelului de birou workaholic fără sare şi piper, dar care ajunge în centrul acţiunii când alege postura ţăcănitului ce iese din rând şi mizează pe slăbiciunile infailibilelor bănci şi pe breşele templului financiar clădit pe riscantele credite ipotecare după vechiul principiu Las’că fraierul ce-a luat creditul face şi pe dracu-n paişpe şi tot plăteşte. Exact asta nu crede micul geniu financiar, Michael Burry (Cristian Bale), pe care ochiul de sticlă l-a împiedicat să facă parte din echipa sportivilor populari în liceu şi l-a obligat să-şi asume cu nonşalanţă dificultăţile singurului om ce vede pericolul tăcut în toiul zgomotoasei petreceri a creditelor date-n stânga şi-n drepata cu mâna largă a unui fanfaron ce aruncă teancul cu bani la picioarele unei dansatoare exotice. Având flerul unui ciudat inadaptabil în lumea costumelor şi alura unui puşti excentric rămas în tricoul din studenţie şi amintind mai mult de imaginea lui Steve Jobs la început de carieră, aşa cum este fabricată de Hollywood, doar că-n locul boemiei flower-power descoperi o disidenţă a inteligenţei ce detectează slăbiciunile mainstream-ului financiar pe acordurile chitarei dezlănţuite din piesa Master of Puppets a celor de la Metallica, Burry devine un vizionar al dezastrului, dar viziunile sale nu sunt scânteia ce aprinde focul minţii de pe urmă, ci  (doar) flacăra ce arde mocnit până la finalul ce asigură veridicitatea profeţiei ridiculizate de toată lumea.

Un lucid în iureşul ofertelor şi al combinaţiilor financiare de nerefuzat este precum chemarea la cumpătare a unui abstinent nimerit în timpul unei orgii. Aici intervine Jaret Vennett (Ryan Gosling), nimeni altul decât unul dintre participanţii la orgia consumului – un angajat al Deutschebank care s-a simţit mereu subestimat de fraierii din sistem. El devine o legătură (uneori invizibilă) între personajele poveştii, dar şi cel care pune cap la cap toate piesele acestui puzzle financiar explicat pe înţelesul tuturor. Când funcţionarul şarmant şi arogant din bancă, dornic să le-o tragă şefilor, conştient de superioritatea lui intelectuală, când amabilul specialist în tainele ingineriei băneşti care se uită direct la cameră şi-ţi vorbeste de parcă ar fi un prezentator înzestrat cu acel umor cinic trecut de partea spectatorului speriat de bănci, Vennett aduce laolaltă câţiva ţăcăniţi geniali, fiecare cu traumele sale ce-i motivează acţiunile contra sistemului ce l-a hrănit, până la un punct – Mark Baum (Steve Carell), managerul unui fond de investiţii care vrea să epureze lumea de nenorociţi distrugând băncile, doi jongleri pe piaţa tranzacţiilor, prezentaţi în ipostaza absolvenţilor isteţi care au făcut primul milion într-o firmă cu sediul în garajul părinţilor, şi un fost vecin inimos al acestora (Brad Pitt), care s-a retras pentru a duce o viaţă bio menită să-i cureţe sufletul pângărit de banii câştigati în timpul carierei de la bursă. Odată ce şi-au setat obiectivul suprem -acela de a câştiga pariind împotriva curentului general ce promitea o veşnică bunăstare, Fuck the system! devine o polifonie a verdictelor amare despre neputinţa omului contemporan prins ca o marionetă în sforile trase de propriile-i aspiraţii devenite credite, de cei ce-i promit marea cu sarea profitând mai ales de ignoranţa lui în materie de subtilităţi financiare şi de cei care se spală pe mâini de vinovăţie dându-i de înţeles că aşa-i viaţa, singurul în măsura să platească toate pagubele fiind cel ameninţat cu evacuarea când nu-şi poate plăti creditele.

Aruncând toate acele concluzii incomode într-un film ce pare mai degrabă unul de acţiune derulat într-un ritm febril decât o radiografie sobră a mecanismelor din spatele crizei economice, regizorul ştie cum să amestece clişeele referitoare la idealul succesului văzut prin lupa visului american adapatat la marile oraşe, informaţiile de natură enonomică prezentate asemenea unui reportaj îmbrăcat în hainele entertainment-ului, cu imagini din videoclipuri hip-hop şi fete sexy explicând termenii greoi (personajele încep să interogheze subtil oameni din middle management, beneficiari ai creditelor, funcţionari), analiza rece a dezastrului la scară mare, umorul incisiv şi compasiunea astfel încât să nu ducă preocuparea faţă de prezentarea termenilor de specialitate într-o direcţie accesibilă până într-acolo încât să dilueze consistenţa mesajului, dar nici să facă din observaţiile psihologice o poveste cu tentă moralizatoare precum o parabolă cinematografică (deşi ai impresia că a vrut să ridiculizeze până la urmă lupta dintre isteţul David şi invincibilul Goliat când unul dintre personaje le spune ţâncilor fericiţi de confirmarea previziunii că n-ar trebui să sară în sus de bucurie că au nimerit-o după ce au pariat împotriva băncilor, deoarece au pariat de fapt pe colapsul economiei şi pe tragediile a milioane de oameni). Un alt merit al regizorului este capacitatea de a crea o imagine caricaturală a oamenilor ce întreţin mitul Wall Street fără a contura nişte personaje penibile. Protagoniştii filmului nu anung să se comporte precum nişte circari atunci când se adevereşte că au dreptate, râzându-le fraierilor în faţă şi etalându-şi flerul, deşi în scenele ce te fac să priveşti filmul ca pe unul despre un război cu multe cadavre, aceştia par să joace cât se poate de dur, riscând aproape tot ce au. Cu excepţia cinicului Vennett, toţi ceilalţi îţi dau impresia că s-au ales mai degrabă cu o victorie a la Pirus, cu pierderi prea mari legate de percepţia pe care o vor avea de acum în colo despre lume şi natura umană, rămânând memorabilă scena în care imaginea birourilor părăsite de angajaţii concediaţi după dezastrul Lehman Brothers îl face pe unul dintre personaje să se întrebe unde sunt adulţii în toată povestea asta.

The Big Short ar putea fi pus alături de Pastorala americană a lui Philip Roth datorită efectului demitizant asupra percepţiei colective referitoare la ţara tuturor posibilităţilor, prezentată de multe ori asemenea unei societăţi perfecte. Deşi tratrează dramele umane la nivel macro, jonglând cu posibilităţile oferite de infotainment pentru a umaniza termenii abstracţi, Adam McKay reuşeşte să-ţi focuseze interesul asupra feţelor ce se disting într-o multime nu prin succesul darwnist, ci tocmai prin amploarea dramei personale, a neputinţei. Protagoniştii sunt nişte învingători cu mină de învinşi, motivaţi de lehamitea saturaţiei în care bălteau muncind cu spor pentru sistemul pe care-l urau, înainte de a paria pe colapsul lui. În unele scene ai impresia că toată acţiunea este surprinsă de o cameră amplasată unde deasupra, pe un zgârie-nori, transformând iminenţa ruinării în foşgăiala unor furnici atât de absorbite de propria rutină încât nici nu bănuiesc dezastrul regizat de minţile abile ce le dirijează viaţa fragmentată în rate, iar în altele, micile aluzii referitoare la traumele prin care a trecut fiecare personaj în parte îţi dă impresia că toată povestea este o pledoarie pentru observarea chipurilor din spatele cifrelor. În toată această oscilaţie nebunească (dar bine dirijată) între micro şi macro, te întrebi dacă nu cumva întregul mecanism din spatele finanţelor este regizat nu prin exactitatea unor calcule matematice inaccesibile, ci printr-o fluctuaţie impredictibilă a stărilor, dorinţelor, emoţiilor şi temerilor ce acaparează la un moment dat psihicul uman, iar aceşti marginali ai sistemului ce au fost capabili să-i detecteze hibele nu au fost decât urechile pe care hazardul le-a aşezat la locul potrivit în momentul potrivit pentru a capta vorbele auzite într-un bar: Adevărul e precum o poezie, dar majoritatea oamenilor urăşte poezia, mai puţin cei care se mai încumetă să creadă în curajoasa înţelepciune a discreţilor ieşiţi de multă vreme din rândul lumii.

imagini: weminoredinfilm.com/theverge.com

Citește și Margin Call

 

Margin Call

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here