The Boss’s Daughter (La fille du patron) – Fata tatei nu e ceea ce pare

0
863

La fille du patron (The Boss’s Daughter) este o poveste de iubire inundată de o luminozitate duioasă, împachetată în realismul muncitoresc actual din ţările occidentale, şi care este perfectă pentru perioada în care se derulează un campionat de fotbal (sau de rugby), în cazul în care o femeie chiar insistă ca partenerul de viaţă acuzat de insensibilitate să se uite cu ea la un film despre iubiri imposibile. Spre norocul celui obligat să urmărească un film de dragoste între două meciuri, cel regizat de Olivier Lousteau (care este şi protagonistul filmului, un magrebian dur când trebuie şi, în acelaşi timp, sensibil cu femeile delicate abia ieşite din adolescenţă) durează exact cât trebuie, astfel încât să nu-l ducă la exasperare prin replici siropoase şi acel supliciu al sentimentalismelor în cadre lungi, regizorul gestionând clişeele pentru a evita melodrama şi invazia scenelor obositoare, cu gelozii, reproşuri şi complexe generate de lupta de clasă adusă în planul amoros, iar ca bonus pentru spectatorii de gen masculin are câteva scene ce redau perfect suspansul din minutele decisive ale unui meci, frenezia galeriei, spiritul de echipă şi gălăgia dintr-un vestiar, cu tot cu tachinările misogine legate de ultimele cuceriri ce o au în prim-plan de fata şefului şi cu dansurile tribale de încurajare virilă dinaintea meciului de rugby.

Aparent este un film al cărui scenariu pare simplu şi nesatisfăcător pentru cei dornici să asiste la scene dramatice de cuplu menite să ofere o perspectivă răvăşitoare în urma unei analize psihologice a cauzelor de la baza conflictelor sau a deciziilor dintr-un triunghi amoros ce uneşte lumea bogaţilor, reprezentată de elevata fată a patronului, şi lumea celor plini de griji, reprezentată de soţia muncitorului, îndemnată de femeile ofuscate de privilegiile fetelor răsfăţate să o pună la punct şi de trofeul disputat – bărbatul cu salopetă şi virilitate retro care, în spatele unei fizionomii neandhertaliene ascunde o sensibilitate şi o stăpănire de sine în prezenţa tipei ce îl atrage demne de un gentleman printre golani, care ar fi putut obţine mai multe de la viaţă. Totuşi, La fille du patron câştigă la capitolul autenticitate, interpretare actoricească, umor şi devierea clişeelor mai ales prin seninătatea degajată de perspectiva umanizantă asupra unui mediu în care mulţi se abrutizează.

Considerat de către directorul Bucharest International Film Festival, Sylvain Auzou, drept un film aparte în peisajul cinematografic francofon din ultimii ani, La fille du patron îţi oferă o imagine a societăţii franceze mai puţin digerabile de cei obişnuiţi cu filmele în care, începând cu era Nouvelle Vague, Parisul este de fapt personajul principal, cu ai săi visători lăsaţi în voia experimentelor intelectual-erotice sofisticate şi incandescente. În locul cafenelelor ai interiorul unei fabrici de textile, cu toate maşinăriile zgomotoase, iar singura distracţie a personajelor sunt meciurile de rugby din campionatul firmelor, la care muncitorii participă cu dedicarea şi efortul ce i-ar face de ruşine pe mulţi jucători profesionişti. Doar scenele în care fata şefului se simte liberă pe motocicleta celui mai bun angajat al tatălui ei, dar un simplu muncitor în ochii acestuia, îţi mai amintesc de jovialitatea amanţilor ce gonesc nonşalant pe Champs-Elysee.

Nu vei avea parte de nişte drame prezentate în imagini apăsătoare demne de un neorealism reciclat, legat de problemele clasei muncitoreşti, cu limitări impuse de sărăcie, mizerie şi disperare, datorită perspectivei candide asupra tipologiilor umane ce ar fi părut grosolane dacă regizorul nu le-ar fi prezentat astfel încât spectatorul să aibă impresia că se află printre ele, ca parte a feliei de viaţă ecranizate, nicidecum din postura unui observator ce priveşte de undeva de sus zbaterile oamenilor ce trudesc într-o fabrică. Această perspectivă plină de sensibilitate asupra umanităţii dintr-un mediu muncitoresc se datorează omagiului adus de regizor tatălui, la rândul său un muncitor, de unde probabil şi preocuparea pentru autenticitatea jocului actoricesc prin care până şi personajele secundare au expresivitate, identitate autonomă şi un chip vizibil în poza colectivă de grup a echipei, chiar dacă nu este unul charismatic.

Idila se anunţă previzibilă, aproape arhetipală în poveştile despre cotrastele (mai ales sociale) care se atrag. Ea, fata patronului, cu perspective strălucitoare asigurate de şcoli înalte, El, muncitorul harnic, având o înfăţisare virilă şi atitudinea celui ce refuză linguşelile în faţa şefului atunci când nu e de acord cu deciziile luate sus, calităţi greu de găsit în lumea ei, cu băiaţei ajunşi în funcţii de conducere doar pentru că s-au gudurat pe lângă şefi. Dar Olivier Lousteau, care se preferă pe sine în rolul protagonistului, începe să nuanţeze tipologiile previzibile ce absorb prejudecăţile precum un burete. Ea, interpretată de Christa Theret, nu este nici pe departe o Paris Hilton. Are înfăţişarea unei fete sensibile ce a preferat studiul în locul petrecerilor nebune, afişează o atitudine sfioasă, ce trădează o şcolăriţă aparent timidă şi modestă, şi duioşia fetei cuminţi, numai bună pentru a fi coruptă de cel mai bun muncitor al tatălui său, cu mai multă experienţă de viaţă, un aer de rebel exotic pe motocicletă şi lider în echipa de rugby a fabricii, pe care o şi antrenează. Doar că nici el nu e ceea ce pare. Nu participă la bârfele deocheate ale colegilor şi nici nu le dă apă la moară când aceştia fac nişte comentarii vulgare la adresa fetei şefului, venite pentru a face un studiu privind îmbunătăţirea ergonomică a vieţii angajaţilor în timpul orelor petrecute în fabrica tatălui ei. Nu-şi bruscheză nici soţia care în ulimul timp îi refuză invitaţiile erotice. Se trezeşte la timp pentru a-şi duce fata la şcoală chiar şi după o noapte de pomină în care a sărbătorit o victorie sportivă şi păstrează discreţia în loc să etaleze amănunte picante din relaţia cu fata şefului, ca pe un trofeu.

Dincolo de povestea în care fata ascultătoare din lumea bună are o aventură nepermisă cu masculul alpha din afara mediului ei social, se îmbată alături de angajaţii tatălui după un meci, goneşte cu viteză pe motocicletă alături de alaiul ce sărbătoreşte zgomotos victoria după ce i-a făcut, în faţa tuturor, galerie iubitului însurat, spre dezaprobarea ligii formate din muncitoarele bârfitoare ce o detestă asemenea unei rivale, interzicându-le soţilor să-l mai primească în casa lor pe colegul ce şi-a părăsit nevasta din lumea lor, descoperi dramele unei economii franceze în declin, reprezentate de presinea concurenţei şi a deciziei tatălui de a-şi vinde făbricuţa, cu tot cu viitorul predictibil al angajaţilor ce se tem de restructurări în timp ce sunt forţaţi să încalce nişte reguli privind protecţia muncii pentru a duce până la capăt planul de producţie. În loc să transforme suprapunerea poveştii de iubire dintre cei doi protagonişti veniţi din lumi diferite peste drama socială pentru a crea nişte scene pline de manifestări intense ale conflictelor interioare, sfâşieri alimentate de sfaturile contradictorii venite din cele două tabere, de intimidări şi tachinări din partea soţiei părăsite, încurajate de galeria nevestelor bârfitoare ale celorlalţi angajaţi, stârnite de scurgerile de informaţii facilitate de secretara ce nu o are la inimă pe fata şefului, oricât de amabilă şi modestă ar părea ea, doar pentru că este fata şefului, regizorul preferă scenele unei intimităţi candide, cu plimbări pe motocicletă, înfruptări senzuale cu lejeritatea adolescentină a clipei prezente fără vinovaţii, despărţiri de nevasta fără scene de mahala sau zbierete grobiene şi reglări de conturi cu patronul exprimate doar prin mesajele strâns legate de viitorul echipei de rugby formate din angajaţi, cu fiica şefului în rolul celui mai bun complice.

În timpul sesiunii Q&A, regizorul Olivier Lousteau a precizat că La fille du patron este un film despre finalul unui ciclu. Personajul masculin se desparte de soţie şi caută un început nou, existenţa fabricii o ia spre un alt drum, echipa formată de angajaţi trebuie să accepte şi ea anumite schimbări şi probleme ieşite la suprafaţă. Pe fondul întâlnirii a două medii sociale diferite şi al crizei ce ameninţă economia regiunii, La fille de patron înlocuieşte povestea tumultuoasă cu una în care protagoniştii sunt aduşi cu picioarele pe pământ, dar fără separări bruşte în numele opririi unei relaţii toxice rezultate din incompatibilitatea scoasă la iveală după ce primele întâlniri pasionale se transformă în rutină, ci printr-o maturizare comună. El îşi dă seama că ar putea ieşi dintr-o căsnicie sufocantă din cauza lipsei de comunicare afectivă şi a unor dialoguri în care partenera îi dă de înţeles că numai copilul îi mai ţine împreună, arătându-se nefericită şi distantă, iar fata tatei prinde curajul autonomiei şi îşi impune punctul de vedere în faţa părintelui, asumându-şi relaţia ce i-ar putea afecta reputaţia.

Filmul lui Olivier Lousteau pune lumea clasei sărace în lumina duioasă a solidarităţii, în spatele idilei aflându-se de fapt nevoia de apropiere, firescul căutat în căldura din relaţiile interumane, ce se zbat pentru a rezista în faţa unor veşti nefaste pentru siguranţa personajelor. La fille de patron este un film despre oamenii care încearcă să se bucure de viaţă, aruncându-se cu capul înainte în relaţii, în promisiunea unei regenerări emoţionale, aşa cum fac jucătorii de rugby când vor să obţină cât mai multe puncte. Nu e de mirare că modul în care şi-a construit personajele aminteşte mai mult de acea dinamică specifică unor echipe adverse, înlocuind analiza psihologică abundentă cu scindarea între două echipe – a şefului fabricii şi a celor exploataţi, a femeilor căsătorite şi ale celor precum fata şefului, considerate nişte fătuci neruşinate, sofisticate şi răsfăţate. Fata patronului tulbură solidaritatea din echipa masculină, dar alimentează, în acelaşi timp, coeziunea grupului de susţinătoare formată din nevestele angajaţilor şi din colegele acestora, care se manifestau cu fervoarea primitivă a vietăţilor ce se simt ameninţate când apare un exeplar nou, ce stârneşte curiozitatea datorită unor trăsături şi comportamente diferite, ce îl pot face atrăgător în ochii masculilor. Rezultatul? Un amestec între umor, apăsarea unor decizii cu impact major şi foamea de afecţiune manifestată în relatia de cuplu, în relaţia dintre colegi, în relaţia cu propria nevoie de libertate, de căutare a fericirii.

Filmul La fille du patron a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.

https://www.youtube.com/watch?v=keaKO1rEazI

feature image: www.allocine.fr

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here