The Clan (El Clan) – Mai mult decat un film cu gangsteri

0
707
imagine: burfordsbigbadfilmblog.com

Dacă familia Borgia ar fi locuit în Argentina secolului XX, zguduită de succesiunea unor dictaturi sângeroase, în care însăşi realitatea părea un thriller noir cu sechestrări şi enigme tenebroase, atunci stâlpul familiei ar fi fost la fel ca personajul acestui film, în care Pedro Almodovar şi-a băgat coada în calitate de producător. Ar fi găsit o cale mai puţin creştină de a-şi ajuta fiii să-şi depăşească statutul pentru a reuşi în lumea bună. Doar că nu şi-ar fi etalat opulent averea, şi nici nu şi-ar fi promovat el însuşi copilul preferat, în văzul tuturor, că nu suntem în Roma cea strălucitoare, ci într-un Buenos Aires al umbrelor ce planează asupra tuturor familiilor onorabile, în care nimeni nu trebuie să trădeze şi în care toţi sunt pionii captivi ai unui paterfamilias (aparent) invincibil.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Pentru Arquimedes, bătrânelul cu maniere de vecin simpatic şi gospodar, ce mătură în fiecare zi strada din dreptul prăvălioarei sale din Buenos Aires, afacerile de familie înseamnă complicitate prin tăcerea şi discreţia tuturor membrilor. Nimeni nu tresare atunci când se aude zgomotele unor oameni îngroziţi, captivi în subsolul casei sale după ce au fost răpiţi pentru a se cere o răscumpărare consistentă, deşi tot vor fi împuşcaţi pentru a nu face valuri prin intermediul influenţei exercitate de poziţia socială. Şi, ca orice stâlp al familiei de modă veche, Arquimedes ştie că femeile trebuie ţinute departe, mai ales nevasta, de meserie profesoară, care în dulcele stil pedagogic îi învaţă pe copii respectul faţă de adulţi şi le bagă în cap, folosind manipularea maternă, că tatăl munceşte pentru binele lor, având o activitate stresantă.

imagine: www.latintimes.com; K&S Films
imagine: www.latintimes.com; K&S Films

În schimb, viitorii bărbaţi ai familiei trebuie să înveţe meserie încă de mici, prin urmare, cel mai răsărit dintre ei, Alejandro (Peter Lanzani), un jucător de ruigby cu potenţial şi carismă de star internaţional, încearcă să devină ucenicul de nădejde şi momeala perfectă pentru a-l ademeni într-o cursă pe un coleg dintr-o familie foarte bogată, pentru a rotunji veniturile tatălui. Din păcate pentru tată, odraslele nu se radică mereu la înălţimea aşteptărilor. Alejandro şi fratele mai mic au nişte remuşcări, îndoieli de natură morală şi tendinţa de a se revolta împotriva unui regim familial infracţional, impus de tatăl manipulator. La început se supun orbeşte, apoi oscilează între a fugi din casa groazei scurse în strigăte înăbuşite şi a se reîntoarce la un tată care îi controlează precum un dictator ce înlătură brutalitatea cu spălarea creierelor, sau precum un şef de bandă care alternează criticile aspre cu laudele vitale pentru stima de sine a complicilor adolescenţi, sau cu apelul la fidelitatea faţă de capul familiei şi recompensele ce întăresc pânza de păianjen a complicităţii. Protagonistul interpretat impecabil de Guillermo Francella, care devine întruchiparea unui rău nevăzut de cei din afară, dar sufocant şi veninos pentru propria familie, aminteşte de versatilitatea malefică a şefului de bandă convingător dintr-un film-cult argentinian, regizat de Fernando Ayala (El Jefe), de stăpânirea de sine a unui mafiot sicilian şi de răceala din privirea unui torţionar de cea mai joasă speţă.

imagine: www.npr.org; Fox International
imagine: www.npr.org; Fox International

Asemănarea personajului cu un torţionar ieşit la pensie, dar care îşi continuă în tăcere activităţile josnice, nu este întâmplătoare. Interpretarea ireproşabilă a lui Guillermo Francella va lăsa o uşă deschisă prin care spectatorul va putea trece de la povestea reală a familiei Puccio la subsolurile tenebroase ale dictaturii militare din Argentina, readuse la suprafaţă de inserarea unor imagini de arhivă în care marele scriitor Ernesto Sabato, ce a susţinut condamnarea torţionarilor, aminteşte de acei desaparecidos (dispăruţi) omorâţi în temniţele secrete ale regimului, sau în care se face referire la sângerosul război al Malvinelor, ce a coincis cu declinul dictaturii militare argentiniene şi creşterea nivelului de popularitate a lui Margret Thatcher.

El Clan prezintă, sub deghizarea unui thriller, o decadă marcată de tranziţia de la dictatura militară ce a ţinut întreaga populaţie într-o teroare ce s-a întins pe mai multe decenii. Este acea perioadă în istoria Argentinei în care unii dintre cei mai cruzi dictatori s-au succedat la putere şi le-au dat mână liberă torţionarilor ce răpeau şi apoi omorau orice persoană bănuită de atitudini subversive. În primii ani ai democraţiei, ministerele şi tribunalele erau încă pline de oamenii ce făcuseră parte din camarila dictatorului, formându-şi propria castă secretă şi acţionând precum nişte cameleoni tăcuţi gata să se sprijine unii pe alţii pentru a submina din interior orice formă de instaurare a democraţiei ce ar putea duce la înlăturarea vechilor structuri. De aceste structuri, capul familiei de infractori pare să fi fost destul de apropiat, ba mai mult, ne dă de înţeles că poate coopta nişte militari fideli dictatorului înlăturat, deveniţi şomeri peste noapte, dar care şi-au păstrat obiceiurile sinistre şi lipsa oricăror scrupule în a duce la îndeplinire treburile murdare. Şi tot de mâna vechilor camarazi poate pieri în momentul în care ultima răpire afectează nişte persoane sus-puse ce demarează o investigaţie.

Deşi modul în care scenariul leagă povestea familiei de contextul politic terifiant, prin paralela dintre soarta personajelor bogate răpite pentru răscumpărare şi dispariţiile misterioase, depăşeşte previzibilitatea unui thriller cu băieţi răi, The Clan ţine cont de stilul filmelor americane cu gangsteri mărunţi, tributare clişeelor estetice asumate, ce includ vestimentaţia anilor ’70-’80, desfăşurarea spectaculoasă, ritmul alert şi un soundtrack ce aminteşte de muzica anilor ’60. Tipic pentru influenţa nord-americană este şi contrastul dintre luminozitatea versurilor fredonate de puştii visători care ascultau melodiilor celor de la Beatles şi brutalitatea unor scene, contrast des întâlnit în abordarea cinică a filmelor hollywoodiene cu gagsteri atunci când regizorul vrea să depăşească facilul producţiilor de duzină, dar cărora Pablo Trapero le dă o direcţie nouă, perfect adaptată la contextul social-politic din Argentina anilor ’80.

Filmul a fost aşteptat cu interesul manifestat faţă de o autopsie cinematografică a criminalităţii de grup, cu incizii psihologice în dimanica unei complicităţi familiale, alimentate de teroare, manipulare, şantaj emoţional şi moralitate scindată odată cu distorsionarea percepţiei despre legătura dintre Bine şi devotamentul faţă de imaginea parternă. Totuşi, El Clan dinamitează aşteptările spectatorilor setaţi pe un anumit pattern al filmelor despre tensiunile dintr-o familie de criminali în care se infiltrează ezitările şi mustrările de conştiinţă a unui membru. Filmul regizat de Pablo Trapero are mai degrabă forţa unei parabole contemporane despre personalităţile diabolice, despre un rău care poate căpăta o anvergură dictatorială.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

El Clan este o metaforă cinematografică accesibilă publuciului larg. O metaforă a paraliziei colective în faţa unei ascensiuni malefice acaparante ce se bazează pe un prizonierat social asigurat de constrângerea prin amintirea complicităţii, a legăturilor ombilicale de clan. Povestea reală a familiei ce a înspăimântat din umbră Argentina anilor ‘80 oglindeşte de fapt instaurarea unui model vicios ce se impregnează în conştiinţa fiecăruia, precum oglinda insuportabilă în care se văd numai frica, neputinţa, laşitatea, devenite semnele unei paralizii (morale) în faţa răului. Totusi, nu vei avea parte de o analiză psihologică a dinamicii familiale în contextul delincvenţei de grup, care să-i dea undă verde unei dezbateri etice despre porţionarea sancţiunii judiciare şi distribuirea vinovăţiei şi a discernământului.

Portretele psihologice ale membrilor familiei sunt abia schiţate şi nu oferă multe indicii. Doar imaginea tatălui se dinstinge, a cărui forţă creşte odată cu anihilarea iniţiativei celorlalţi, mai ales a copiilor săi, care, în ciuda apropierii de vârsta adultă, manifestă un comportament regresiv infantil în faţa autorităţii parentale manifestate prin santajul psihologic amestecat cu dojenile umilitoare ale unui general despotic în relaţia cu armata sa de executanţi. Calculat, având o privire glacială ce domină întreaga familie obedientă fără a face uz de brutalitatea fizică, şi regizând malefic (precum un torţionar ce-şi derutează victima în timpul unui interogatoriu) o alternanţă debusolantă între afecţiunea paternă şi retragerea ataşamentului când fiii săi nu mai vor să-i fie complice şi sunt gata să părăsească acest cuibuşor de infamii, capul familiei, Arquímedes, devine centrul în jurul căruia gravitează toată familia, patriarhul suprem, care le aminteşte celor ce vor să-l contrazică, să nu-i mai fie servitori, că, fără mintea lui, ei sunt un nimeni. Rostirea unor cuvinte simple cu stăpânirea de sine teatrală a unui lider suprem capătă forţa copleşitoare a unei spălări pe creier şi a îndoielilor ce subminează orice iniţiativă a prizonierului după ce i se repetă că nu mai este bun de nimic în afara temniţei devenite însăşi complicitatea colectivă din jurul protagonistului.

imagine: www.hollywoodreporter.com
imagine: www.hollywoodreporter.com

Modul în care membrii familiei acceptă prezenţa unor oameni închişi în beciul casei, în aşteptarea unei recompense, fără a fi străbătuţi de nişte ezitări morale, pare un detaliu neverosimil, dar sugestiile strecurate în film, referitoare la contextul politic al unei dictaturi militare a cărei fantomă încă mai bântuia ţara, promiţând o nouă reincarnare, îţi demonstrează că teroarea i-a învăţat pe oameni să tacă, să-l mângâie pe torţionar când are un junghi supărător, aşa cum fac vietăţile minuscule ce îşi fac apariţia pentru a curăţa imenşii colţi ai unui prădător, doar pentru a supravieţui. Într-o ţară în care frecvenţa dispariţiilor neelucidate devenise firească precum un detaliu al rutinei cotidiene, în faţa cărora toţi se resemnaseră ca în faţa unui ritual crud împământenit de-a lungul mai multor generaţii, un tată ce imită stilul unui dictator în propria familie, pe care o ducea spre zorii prosperităţii prin afaceri tenebroase, nu mai era deloc un element negativ care să provoace indignarea, dezaprobarea. Tatăl făcea mereu totul de dragul copiilor, aşadar nu trebuia contestat, iar dezaprobarea era cauzată mai mult de teama unei deconspirări şi a închisorii decât de compasiunea pentru victime.

Camuflând o parte sumbră din istoria sud-americană într-un simulacru de film hollywoodian accesibil, în care băieţii răi mimează nonşalanţa până în momentul dării în vileag, regizorul Pablo Trapero face de fapt o aluzie cinematografică descumpănitoare şi terifiantă legată de omniprezenţa răului, sub toate formele sale, de la despotismul din mediul familial şi coruptia la nivel înalt la perpetuarea tăcerii de castă, prin moştenirea vechiului mecanism de represiune, readaptat pentru a deservi noile interese. El Clan este povestea regenerării perpetue a unei dictaturi întreţinute de un lider malefic, în contextul politic dintr-un continent zdruncinat de torturi şi crime fără condamanţi, doar că în locul unor simboluri opace, înţelese mai mult de cei familiarizaţi cu detaliile istorice, Pablo Trapero preferă dinamismul unui film de acţiune. Regizorul s-a detaşat uşor de tradiţia sud-americană a thrillerului politic impregnat de intimitatea introspecţiei melancolice şi incisive despre fragilitatatea fiinţei umane, dintr-un roman de Mario Benedetti, de trimiterile la escapismul într-un spatiu mitic alegoric şi de metaforele realismului magic, aşa cum găseşti în romanele scrise de Ernesto Sabato şi de Miguel de Asturias, sau în filmul Nasturele de sidef.

Filmul a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.

Citeşte şi Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Sânge şi splendoare – Famiglia, pe urmă Dumnezeu

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

Sânge şi splendoare – Famiglia, pe urmă Dumnezeu

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here