The Conjuring – Exorcizarea Poltergeistului

0
422

O casă liniștită, cu grădină și etaj, pare a fi căminul ideal pentru o familie fericită, cu mulți copii. O serie de evenimente bizare ne dau de înțeles că, până la urmă, casa nu e chiar atât de liniștită cum s-ar fi zis: prietenul imaginar al unuia dintre copii nu e chiar atât de imaginar precum credeam, ceea ce face ca liniștea familială să fie spulberată. Atacat, nucleul de bază al societății reacționează și specialiștii iau casa sub stăpânire. Schimbarea e de scurtă durată, deoarece forțele supranaturale lovesc din plin, iar unul dintre copii e în pericol. Cu sprijinul specialiștilor, familia află numele și natura inamicului. Pe moment, asta nu îi ajută prea tare, dar, în cele din urmă, inamicul e înfrânt. Pentru cât timp? Asta nu poate ști nimeni.

Nu știu dacă Tobe Hooper ar fi rezumat în acești termeni acțiunea lui Poltergeist, horror-ul din 1982 care l-a avut pe Spielberg ca producător și co-scenarist; cert e că exact același sinopsis i se potrivește ca o mănușă și lui The Conjuring, cel mai recent film al regizorului australian James Wan (Saw, Insidious). Ce lipsește din Poltergeist, dar găsim din belșug în The Entity (Sidney J. Furie, 1982), este spectacolul îndoielnic al unui personaj feminin care, supus unei serii de agresiuni de intensitate crescândă, se dovedește incapabil să se apere. Neputincios, acestuia nu-i rămâne decât să se pregătească psihologic pentru următorul atac, cu resemnarea condamnatului cu capul pe butuc. În plus, avem evenimente inexplicabile care se întâmplă în puterea nopții, invariabil la aceeași oră (pe la trei și ceva), precum și un părinte care se pregătește să-și execute copilul. Pe final, asistăm la o exorcizare, în cadrul căreia persoana posedată (aceeași femeie din urmă cu două enunțuri) se pune în cele mai improbabile poziții, levitează și se schimonosește în fel și chip, împroșcând cu secreții în stânga și-n dreapta.

Bricolând această copie, Wan nu încearcă niciun moment să ascundă sursele, ca și cum speră în secret ca noile generații de plătitori de bilet să nu fi văzut niciodată nici Poltergeist, nici Entitatea, nici The Amityville Horror, nici Exorcistul. Pe un asemenea spectator ideal, Trăind printre demoni se prea poate să-l surprindă, dar în orice caz nu îi provoacă un disconfort la fel de puternic precum vor fi simțit fanii genului horror în ’73, în ’79, respectiv în ’82. Familia e o valoare la fel de sacrosanctă acum precum era în urmă cu 31, 34 sau cu 40 de ani, doar că, între timp, ea a trecut prin nenumărate bătălii, pe ecran, dar și în afara lui, și tabloul idilic al cuplului heterosexual perfect integrat nu mai provoacă aceleași palpitații, indiferent cum l-ai păta. Ideologic, The Conjuring cu greu mai poate avea același impact, ceea ce face ca acțiunea filmului asupra publicului său să fie de o natură strict fiziologică.

Din acest punct de vedere, Trăind printre demoni își îndeplinește cu prisosință mandatul, dar nu atât prin ceea ce arată (creaturile supraumane apar rar și pentru scurt timp), cât mai ales printr-o judicioasă operațiune de creare și de modificare a unor orizonturi de așteptare. Știm că ceva e în neregulă în noua casă a familiei Perron încă de la început, întrebarea e când o să aflăm noi, respectiv când vor afla toți ocupanții casei, ce anume și cu ce efecte. Carolyn Perron ascunde ceva, întrebarea e ce, respectiv când îi va afecta negativ secretul ei pe ceilalți. Aceste așteptări se conturează de foarte timpuriu, în timp ce răspunsurile vin abia spre final, suspansul fiind prelungit cât se poate de mult.

Până în acel moment, mari grozăvii nu se prea întâmplă: o grămadă de uși se bușesc, podeaua casei scârțâie ca o vioară neunsă și cam atât. Fiecare astfel de moment e marcat corespunzător (prin filmare cu camera de mână, fie a operatorului filmului, fie a operatorului din film). Oricum, ar trebui să știm ce ne așteaptă încă din primele secvențe, când unul dintre acești investigatori ține o prelegere despre modul de operare al entităților de natură non-umană, în fapt, descriind structura clasică a horror-ului supranatural: infestarea, caznele și posedarea se succed aici la fel ca oriunde altundeva, însă ar trebui să ne sperie la fel de mult.

Paradoxal, condiția succesului se dovedește a fi, pentru acest film, familiaritatea cu ceva ce, teoretic, nici n-ar trebui să cunoaștem.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here