The Descendants – o dezamagire

0
335

Cand am introdus pe Postmodern The Descendants, spuneam ca a castigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor si pentru cel mai bun film-drama.

Intre timp, a primit nominalizari si la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun actor (George Clooney), cel mai bun regizor (Alexander Payne), scenariu adaptat si montaj. Intr-adevar, recomandam filmul din prisma rolului care nu poate fi altfel decat bun al lui George Clooney, dar nu ma asteptam ca filmul in sine sa fie atat de slab incat sa il umbreasca si pe Clooney, caruia, iritata de povestea subtire, i-am recunoscut  cu zero bunavointa aceleasi expresii faciale, gestuale si vocale pe care i le stiu din rolurile  mai vechi (de la Oh, Brother, Where Art Thou? la Michael Clayton, Up In The Air, The American etc). Prin urmare senzatia de plictiseala a fost totala, nimic proaspat.

Prin comparatie, filmul asemanator ca tema The Boys Are Back, cu Clive Owen, este sclipitor, delicat, cu umor fara sa cada in derizoriu, avand in vedere tema foarte serioasa: disparitia sotiei si incercarea de refacere a nucleului familial. In The Boys Are Back, subiectul isi pastreaza focusul, pe cand in The Descendants, personajul lui Clooney, impreuna cu fiica cea mare, se concentreaza pe un efort de iertare si sublimare a durerii cauzata nu doar de vestea ca sotia nu mai poate fi readusa din starea de inconstienta, dar si de aceea ca sotia avea un amant. 

Filmul incepe de la inceput prost, cu un voice over, un cliseu cinematografic folosit ca instrument impotriva unui alt cliseu, de data asta al privitorului: asumptia ca viata in Hawaii este o vacanta perpetua. In voice over George Clooney incearca o pledoarie a vietii normale in Hawaii, cu nimic mai buna sau mai blanda decat oriunde altundeva. De fapt, Clooney este un norocos, acumuland avere dintr-o mostenire vanduta in mai multe transe. Este avocat specializat in proprietati imobiliare si, desi sta pe un munte de bani, intelegem ca munceste datorita unor valori morale foarte sanatoase: nu poate trai dintr-o mostenire. Asta nu il impiedica sa isi neglijeze sotia din cauza dedicarii fata de munca. 

Doar din primele minute ale filmului, The Descendants mi-a pierdut toata bunavointa ca privitor: povestea e neverosimila iar solutia tehnica de a introduce povestea e vulgara. Din acest moment totul merge in aceeasi directie gresita, Clooney incearca sa relationeze cu fiicele lui si sa gaseasca o solutie afectiva si efectiva la incornorare. Singurul aspect la care nu m-as astepta de la film sunt sentimentele cu adevarat amestecate pe care toti le au fata de sotia muribunda, mai ales Clooney si fiica lui cea mare. Amandoi se simt tradati si nu o iarta foarte usor. Daca pe personajul lui Clooney il inteleg intr-o oarecare masura, fiica ei este incredibil de intrasigenta cu parintele aflat aproape de moarte. Inteleg ca este o "adolescenta rebela", dar durerea anticipata a mortii ar fi trebuit sa stearga orice nemultumire legata de actele anterioare ale mamei, devenind superflue. Ceea ce din nou imi da senzatia ca aproape totul in The Descendants a fost gresit abordat. 

George Clooney a fost nominalizat la Oscar in mod constant in ultimii ani, de cand  a castigat premiul in 2006 pentru rolul din Syriana. De atunci a primit cate o nominalizare pentru Michael Clayton si Up In The Air, ambele roluri si filme superioare The Descendants. Sper ca la anul sau peste doi ani sa fie nominalizat pentru un rol intr-un film mult mai bun decat cel din The Descendants.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here