The Dude si Maestrul Zen – Covorul ala ilumina toata camera

0
337

Sper, în numele la tot ce e sfânt, să nu dau nici o idee acum, dar ce monstruozitate de bestseller ar fi o carte de popularizare a ortodoxiei, pornind de la personajul lui Ilie Moromete, scrisă de Preaexageratdefericitul apărător al sufletului românesc Dan Puric împreună cu Victor Rebengiuc. Într-un fel, cam asta e rețeta cărții publicate recent de Humanitas, The Dude și Maestrul Zen. Doar că înlocuiți-l pe fuego spiritualității, de mamă, neam și citate pioase iubitorul și plictisitorul, Puric, cu Bernie Glassman, un profesor zen cu doctorat în matematici aplicate, pe Rebengiuc cu carismaticul Jeff Bridges și pe țăranul Moromete al nostru cu hippiotul The Dude Lebowski al lor.

Acum să ne calmăm, tipule, să ne aprindem ce avem de aprins, cu un pahar de white russian în mână, zgomot de balene pe fundal și să citim.

 

Un cuvânt care se tot repetă de-a lungul paginilor este improvizaţie și probabil că este cel mai potrivit pentru a descrie stilul cărții. Să nu vă așteptați la un tratat scorțos despre practica zen sau o analiză scolastică a filmului fraților Coen, în maniera foarte la modă a universitarilor cu prea mult timp liber ce încearcă să descifreze cultura pop de parcă ar avea de-a face cu Wittgenstein.

 

E mai degrabă o conversație lipsită de inhibiții, mulgând de semnificaţii ezoterice fraze spuse de The Dude, între doi prieteni foști hipioți, ce și-au petrecut anii 60 consumând ce au avut ei mai bun de oferit: lsd, muzică a la woodstock, o cultură orientală americanizată și sex: Eu sunt cam obsedat. Mă tot gândesc la sex. E nemaipomenit să faci sex. Și dacă ai vrea, tot n-ai putea să faci vreo greșeală, cum nici celălalt n-ar putea.

 

Bernie Glassman mi-a adus aminte de descrierea pe care Ginsberg i-a facut-o lui Jack Kerouac: Un erudit canadian francez hinayana budist catolic, căci Bernie ar fi un inginer aerospațial budist zen evreu filantrop fumător de trabuc. Beatnici sunt printre primii ce au făcut budismul cool. De exemplu, Kerouac a început să-l studieze dintr-o carte furată de la biblioteca din San Jose, pentru ca mai apoi să-l descrie ca mod de viață în Vagabonzii Dharma. Ideile popularizate în timpul revoluției flower de Allan Watts și adaptate prin alăturarea Lsd-ului deschizător de porți ale percepției- din care Jeff Bridges mărturisește că a luat o supradoză- de către cei ca Timothy Leary, au lăsat o impresie puternică asupra celor doi tovarăși de iluminare.

 

Acum, sincer, mare lucru nu o să învățați despre budism. Câteva concepte elementare: Bodhisattva, dukkha, koan, meditație sunt privite din avion și de multe ori alunecă în platitudini de genul: totul e suferință, așa că să fim buni, ca să nu fim răi. Dar dacă cauți instructaj spiritual la un actor de la Hollywood, cred că problema e la tine și nu la carte.

 

Mulți cred că eu am această personalitate, că eu sunt Dude. Dar nu sunt. Am în mine ceva din Dude, dar sunt altfel decât el, am și alte trăsături. Pot să fiu stresat și nervos, dar, spre deosebire de Dude, nu prea mă simt în largul meu când le arăt oamenilor aceste fisuri în personalitatea mea. Asta e partea cea mai interesantă a acestui volum, fisurile scoase la iveală în discuția cu cineva în care are încredere. Actoria corectă este descrisă de Jeff Bridges ca a juca fără să arăți că ai o răspundere față de public, publicul e doar o muscă pe un perete. Utilizarea transcriptului unui dialog înregistrat ne dă ocazia să fim niște insecte băgăcioase în viața celor bogați, celebri și zen.

 

Avem trei soiuri de povești, ce se rostogolesc plăcut și cursiv, spuse de Bridges: de pe platourile de filmare – cum e să lucrezi cu regizori de calibrul lui Sidney Lumet, Francisc Ford Coppola, frații Coen sau cu actori ca Andy Garcia, Kevin Bacon, Jane Fonda, Tommy Lee Jones și regretatul Robbin Williams se proptea pe două picioare și improviza ceva pentru toți cei din încăpere. Muream de râs. Terry Gilliam îl provoca și mai tare. Îl lăsa vreo jumate de oră. După aceea ne simțeam așa de plini de energie, că mai lucram încă vreo trei sau patru ore. Puterea măscăriciului, frate. Despre relația de 35 de ani cu soția sa și cât de aproape a fost să o distrugă – Apropierea pe care o obții atunci când faci un film e nemaipomenită. Când filmezi o scenă de dragoste cu cineva, iubirea devine atât de accesibilă și de simplă, mai ales atunci când doi oameni știu ce urmăresc și își deschid inimile cu adevărat. De aceea se îndrăgostesc unii actori de partenerele lor. Apoi fac greșeala să și-o tragă, iar asta poate strica totul. Și mai sunt poveștile ce abundă despre mama sa – Ca de pildă: înainte să se nască, au mai avut un copil, Gary, cu sindromul de moarte subită a sugarului. De la 18 ani, mama lui a ținut un jurnal. Atunci când copiii ei au împlinit 21 de ani, a copiat ce a scris despre fiecare din ei în jurnalul ei și le-a dăruit acele însemnări. La 80 de ani i-a adunat și și-a mărturisit vinovăția și rușinea că nu a scris ceva și pentru Gary, că portretul desenat de ea, pentru a fi așezat laolaltă cu ale celorlați pe șemineu, nu a ajuns niciodată acolo.

 

La fel ca și The Dude, cartea asta este destinsă, relaxată și autentică. Și dacă pe alocuri îți aduce aminte de prietenul ăla care a fumat prea multă iarbă și începe să analizeze metafizic de ce scaunul are 4 picioare, per total este un cocktail de poveşti şi glume la care până şi cel mai pretenţios nihilist nu ar strâmba din nas. Shut the fuck up, Donny. 

Volumul poate fi comandat de aici.

 

                                                                 Editura Humanitas, 2014

  

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here