The Elephant Man – A Freak is a Freak is a Freak

0
402

„Freak” cu „F” mare, așa cum merită orice ciudat de tip idiot dostoievskian. The Elephant Man al lui David Lynch se inspiră din realitatea lui Joseph Merrick, un bărbat cu deformații congenitale, un ciudat al epocii victoriene care este luat de sub privirile grobiene ale spectatorilor de circ doar pentru a fi mutat în sfera comentariilor de complezență ale oamenilor din înalta clasă.

John Merrick (John HurtV for Vendetta,  Tinker Taylor Soldier Spy) este exploatat de cel care se autointitulează „partenerul” lui, Bytes (Freddie Jones), pentru o deformație care îi afectează aproape tot corpul, cauzată de un elefant care i-a atacat mama în timp ce era însărcinată cu el – de unde și numele de „om-elefant”. Moment în care povestea pășește mai degrabă pe tărâmul fantasticului și cu ocazia căruia avem prilejul să vedem o scenă suprarealistă à la Lynch care poate crea așteptări pentru mai multe asemenea secvențe, dar nu este cazul în The Elephant Man).

Scenariul și regia urmăresc mai degrabă absurditatea situațiilor și singurătatea unui suflet care își îmbracă atât de bine haina de „ciudat” întinsă de societate încât nici măcar nu mai vorbește. Până când  Frederick Treves (Anthony Hopkins) îl descoperă și îl răscumpără de la proprietar pentru a-l face subiectul unor investigații medicale, pentru ca, în final, după ce descoperă că poate vorbi, citi și gândi ca orice alt om, să își facă un scop din a-l reintegra în societate.

Absurdul mocnește în atmosferă tocmai pentru că, odată cu schimbarea mediului – John Merrick schimbă decorul de circ cu cel de cameră de spital și de casă a unui medic bineintenționat – nimic radical nu se întâmplă, de fapt. Omul-elefant devine din atracția de circ care stârnea o mirare sau o repulsie sinceră și nonșalantă, un exponat la care oamenii din cercurile înalte fac pelerinaje pentru a-și gâdila orgoliile de oameni rafinați, generoși și sensibili: o actriță foarte faimoasă, Mrs. Kendal (Anne Bancroft The Graduate) îl vizitează pe John la reședința medicului Treves și îi desoperă chiar și un talent pentru teatru.

David Lynch folosește cu măiestrie câteva trucuri de-a lungul filmului pentru a puncta drama personajului principal: unul dintre motivele la care face apel este oglinda, obiectul care îl terorizează pe „omul-elefant” pentru că îi amintește cât de mult înfățișarea lui trebuie să o fi dezamăgit pe frumoasa lui mamă. Și este aceeași în care Treves se uită atunci când își adoarme conștiința vizavi de răpirea lui John Merrick de către Bytes. Sunetele apăsătoare care amintesc de pașii grei ai elefanților rareori îl părăsesc pe John, iar scena în care acesta, la spital fiind, este încă vizitat de „spectatori nepoftiți” se derulează pe fundalul unei melodii de circ ce trage cinic concluzia.

Filmul are câteva secvențe care, analizate separat de fundalul poveștii impresionante și triste, pot stârni chiar râsul (chinuit, ce-i drept!): se confirmă că francezii au mai puțin umor negru decât britanicii și sunt mai pretențioși chiar și în materie de circ, pentru că pe parcursul scurtei răpiri când Bytes îl duce pe John în Franța, aceștia nu sunt nici pe departe atât de impresionați de „omul-elefant”, ba chiar îl scuipă pe Bytes atunci când exponatul său îi cade la picioare, extenuat; reversul medaliei îl vedem într-una dintre scenele finale, când Mrs. Kendal îl aduce pe John la teatru și îi dedică spectacolul – ironia pe care nu o constată însă niciunul dintre binefăcătorii lui este că piesa fusese un basm în genul „Frumoasei și bestia”, iar John spune, cu candoare, după spectacol, că nu se aștepta la eliberarea căpcăunului.

Obsesia potolită ce arde în sufletul lui John de a fi acceptat de ceilalți (și mai ales de mama lui) – care izbucnește într-o scenă ca pledoarie a întregului film -, introspecțiile medicului Treves sau crearea unei subtile atmosfere de spectacol de circ doar prin prezența simultană a „ciudatului” și a „spectatorilor” creează destule spații de reflecție asupra a ceea ce este normalul sau naturalul în raport cu percepția.

Până la urmă, John Merrick, cel care a fost toată viața numit „omul-elefant” și care reușește să guste din împăcare, ajunge să moară ca un elefant, așa, elegant cum mor ei, odată ce simt că li s-a terminat "numărul". 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here