The Lone Ranger – asa cum ne asteptam

0
223

Un nou film bazat pe o veche poveste: legenda călărețului singuratic, de data aceasta Tonto fiind jucat de Johnny Depp, iar Armie Hammer, pe care îl știm din Rețeaua de Socializare, a intrat foarte ușor în pielea lui John Reid, aka The Lone Ranger.

Pelicula începe cu 2 minute răgaz de respirație, într-un parc de distracții ocolit de necurioși unde, în loc de mult aclamatul freak show, a mai rămas doar un prăfuit muzeu al lumii apuse a aventurii. Într-o lumină bolnăvicioasă tulburată de praf, un băiețel fără nume și fără entuziasm inspectează exponatele muzeului. Asta până când în vitrina cu titlul ”The Noble Savage” indianul cu pielea zbârcită începe să se miște. Mai întâi ochii, apoi mâna (care intră tremurând în buzunar de unde scoate un pumn de grăunțe pe care le presară la ciocul unei ciori moarte, pusă pe cap în loc de pălărie).

De aici, firul domol  al poveștii se precipită și timp de 2 ore jumătate încerci să întelegi care e începutul și care e sfârșitul. Tonto cel bătrân își retrăiește povestea, purtându-l pe băiețel prin întâmplări periculoase și captivante din trecut, ajutându-se de vocabularul sărac de care dispune și de punerea în scenă a faptelor în habitatul său natural de 2 pe 2.

În prima parte a filmului care deja se află în galop, trebuie să faci față unui vertigo de informații despre personaje. Între timp, sunt presărate cascadorii nemaivăzute (de cei care nu se uită deloc la filme hollywoodiene): replicile scurte, grave, dar de efect cu care ne-a obișnuit carismaticul Johnny Depp; personaje ce nu se încadrează deloc în profilul eroului, deși ar fi trebuit (spiritul culturii indiene întruchipat de un cal alb, cam bețiv și sarcastic, căruia îi place să se urce pe acoperișuri și în copaci) și personaje ce nu ar fi trebuit să fie eroi (matroana casei de toleranță, upgradată cu un picior de fildeș în care ascunde o armă, interpretată de Helena Bonham Carter); răsturnări de situații previzibile și repetitive.

”A lawyer and a crazy indian. You should have a lot to talk about” o descriere ironică, dar precisă a personajului negativ, Butch Cavendish, interpretat de William Fichtner, rostită  sub uimirea produsă de discrepanța prea mare dintre cei doi eroi ai filmului The Lone Ranger. Într-adevăr, Tonto, dacă ar fi fost un pirat, ar fi fost un inadaptat mereu amețit, care vrea doar să își salveze propria piele, iar John Reid nu se abate niciodată de la limitările legilor, decât atunci când e târziu (dar, fiind the good guy, la el se aplică replica de self help: niciodată nu e prea târziu).

Ultima parte a filmului este cu și mai multă acțiune, desfășurată în mare parte pe două trenuri în mișcare. Și apoi…happy end. Dar asta nu ar fi trebuit să fie un spoiler, căci se simte chiar din primele minute ale filmului aroma dulce-acrișoară de final fericit.

The Lone Ranger/Legenda Călărețului Singuratic se încheie revenind la băiețelul de la început, care este nedumerit dacă a fost sau nu o poveste adevărată. Indianul lasă la latitudinea sa să decidă ce fel de întâmplare este. Gândindu-mă că băiețelul sunt de fapt eu, care mi-am închis toate canalele de scepticism și critică înainte de film, în speranța de a mai putea fi păcălită de lumea (odată) magică Walt Disney, și am reușit să o fac să pară în sinea mea o poveste adevărată, cel mult 2 minute după sfârșit.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here