The Magistrate – farsa la superlativ

0
166

The magistrate înseamnă două ore şi jumătate de râs. Încurcături, comic de situaţie, secrete, toate îmbinate într-o comedie beningă, în care râzi fără să te simți vinovat, pentru că nu apelează profunzimi cu potențial tensionat.  Tânărul regizor Timothy Sheader semnează punerea în scenă, aproape fidelă, a farsei scrise de către Arthur Ying Pinero în 1885, când s-a bucurat de un succes fantastic.

Suntem în Londra victoriană. Agatha Posket (interpretată magistral de către Nancy Caroll) este o femeie de treizeci şi şase de ani, căsătorită nu de mult cu magistratul Aeneas Posket. Domnul Posket este interpretat de John Lithgow – actorul american venit pe scena londoneză special pentru The Magistrate de la Hollywood (l-aţi putea recunoaşte din A treia planetă de la soare sau Dexter). Deși Posket are cincizeci de ani, Agatha a simţit nevoia să scadă cinci ani din vârsta ei şi, implicit, din cea a fiului ei, Cis (Joshua McGuire). Toată lumea e uimită cum de Cis, un băiat de doar paisprezece ani, se comportă ca un om mare: fumează, bea, iese în oraş în locuri rău famate.

Bineînțeles, atunci când cineva care ar putea dezvălui adevărul apare în viaţa soţilor Posket, Agatha trebuie să acționeze. De aici încurcăturile se ţin lanţ. Fiecare spune celuilalt o minciună, nimeni nu se află în locul în care ar trebui să se afle, aşa că noaptea se încheie apoteotic: Agatha, sora ei şi încă doi domni ajung la închisoare. Punctul culminant îl constituie procesul arestaţilor, când judecătorul, nimeni altul decât magistratul Posket, îşi condamnă soţia la o săptămână de închisoare. 

Dincolo de umorul creat de încurcături, trebuie remarcat jocul actorilor, în mare parte extraordinar, pe alocuri exagerat, dar per total o distribuţie de excepţie.

Şi dacă jocul actorilor poate absorbi pe spectator, antractele sunt momentul când putem aprecia punerea în scenă la adevărata sa valoare. Prezenţa unui grup de „animatori” (dandies), întroduşi de către regizorul Timothy Sheader pentru a delimita cele trei acte, pune în evidenţă scena foarte spectaculoasă în stil pop-up book, care se pliază şi se depliază ca un evantai.

Nu trebuie uitat nici faptul că vizionarea piesei e în sine o experienţă interesantă. Dacă nu eşti londonez, spectacolul ajunge la tine prin broadcast, ceea ce crează un amestec de teatru şi cinema interesant: o piesă de teatru în care în loc de scenă ai un ecran şi, în acelaţi timp, ideea de cinema live.

Iar la final, cel mai probabil îţi vei spune: n-a fost chiar Shakespeare dar a meritat. 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here