The Maze Runner – Promitator sau zgomotul unghiilor pe tabla

0
299

În primul rând vreau sa încep cu o marturisire. Nu, nu am citit cartea care stă la baza Maze Runner, scrisă de James Dashner, să sperăm că e mult mai captivantă.  Însă, înainte ca fanii romanelor să mă linșeze în spațiul virtual, și ceva îmi spune că sunt mulți având în vedere genul filmului ce-l recomandă tuturor adolescenților, vreau să menționez că pe hârtie chiar suna promițător.

 

Labirintul: Evadarea, cum a fost tradus în română, venea cu un sinopsis atrăgător, despre un băiat care se trezește fără memorie într-un lift subteran ce-l conduce la suprafață pe un tărâm izolat, plin de prizonieri ca și el, unde singura scăpare e prin labirintul imposibil din fața lor. Pe lângă asta se mai agață de cuvinte irezistibile ca ,,suspans'' sau ,,lecții de viață" ceea ce m-a întărâtat şi mai mult. Doar să constat că e încă un film cu adolescenți într-o societate distopică,  din nenumaratele care au împânzit cinematografele de când The Hunger Games și-a etalat prima oară mușchii la box-office. Au început să devină la fel de plăcute sau suportabile ca o placă de disc stricată ce repetă încontinuu numai două note sau zgomotul unghiilor pe tablă.

 

Faptul că regizorul nu a mai realizat decât vreo trei scurtmetraje în trecut, distribuția mai puțin cunoscută și scenariul scris de vreo trei persoane, deci probabil lucrat si prelucrat cu 3 păreri diferite, nu i-a ajutat deloc. Marea mea problemă cu desfășurarea acțiunii, lăsând la o parte  multitudinea clișeelor xeroxate de unde și-au adus mai bine aminte, a fost că au luat cea mai bună idee a filmului, singurul lucru cât de cât original (Labirintul) și l-au aruncat la gunoi. În loc să ne arate timp de aproape o oră scene în care  se atacă, mai mult verbal, cu injurii ridicole (cred că și un copil de 5 ani era mai creativ aici) – se tot ceartă ca fetele în legatură cu cine are voie sau nu sa intre în labirint de parcă însemna o croazieră de lux pe ocean și nu moarte certă  sau petrec minute enumerând reguli penibile și denumiri lipsite de originalitate-, ar fi fost mai interesant dacă explorau mai mult labirintul. 

 

Când în sfârșit intra eroul nostru Thomas (Dylan O'Brien) în labirint, nu se petrece vreun joc psihologic, nici nu întâmpină obstacole din ce în ce mai dificile care să-l testeze cu adevărat, astfel ținându-te și pe tine în suspans în legătură cu șansele de supraviețuire, ci se alege o cale generică, cu creaturi uriașe din coșmarurile preșcolarilor. Și nu pot încheia fără să aduc vorba de prezența extrem de iritantă a puștiului din comedia We're the Millers, Will Poulter unde a jucat pe post de măscărici pentru că amuzamentul personajului era involuntar. Aici într-un rol de personaj negativ secundar, cu o figură de personaj din desenele animate (chiar aduce cu Tin Tin) deloc credibil in rolul lui Gally, unul din liderii comunității formate.

Nici la nivel de efecte vizuale nu spune mai nimic, singurul lucru care l-ar mai fi putut ridica. Şi aici chiar avea materialul potrivit pentru asta.

 

Vestea bună pentru unii, proastă pentru ceilalți e că nu există vreo scenă romantică, deși la un moment dat apare și singura fată cu aceeași soartă ca a băieților. Cu toate astea, The Maze Runner nu este un film rău pentru fanii Harry Potter sau Percy Jackson, dacă acesta ar fi targetul de audiență pe care s-au bazat. Pentru ei ar putea însemna cu adevarat o porție de light entertainment.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here