The Price of Desire – O Coco Chanel in arhitectura moderna

0
1428

Să cheltuieşti peste 20 milioane de euro pentru un fotoliu scos la licitaţie este fie o nesăbuinţă delirantă, fie o risipă arogantă şi obscenă într-o Europă abia intrată în recesiune. Dar nu este vorba despre orice fotoliu, ci despre faimosul fotoliu-dragon, reprezentativ pentru arhitectura modernistă a secolului trecut, dominată de stilul Bauhaus şi de cea care poate fi numită Coco Chanel din universul arhitecţilor vizionari, înainte de a intra în umbra celebrului Le Corbusier într-o lume în care inovaţia era (doar) de gen masculin. Asemenea lui Coco Chanel, Eileen Gray a eliberat simplitatea formei, a definit luxul şi eleganţa prin less is more, demonstrând cât de complicată poate fi linia şi câtă poftă de viaţă poate inspira un decor interior aparent auster. Tranformată într-o protagonistă fascinantă, interpretată de Orla Brady, deţine toate calităţile unei personalităţi feminine iconice din anii ’30. Este vizionară, şarmantă şi enigmatică în acelaşi timp, creativă, autodidactă, la curent cu sofisticata vestimentaţie androgină, curajoasă, emancipată şi hotărâtă să se dedice pasiunii sale pentru arta pusă mai presus de orice, preferând izolarea în locul culiselor mondene (asemenea lui Coco Chanel la început de drum, aşa cum o regăseşti în cartea Lallure de Chanel). A stârnit interes, dar şi invidie. A fost contestată şi apoi adulată de aceiaşi contestatari. A fost o vedetă epocii sale, apoi uitată.

The Price of Desire - biroufoto: www.thelittlefilmcompany.com

În scena de început a filmului, în care sumele etalate în timpul unei licitaţii pentru un simplu fotoliu păreau faraonice, declaraţia cumpărătoarei referitoare la motivul cheltuirii unei sume exorbitante –Este preţul dorinţei!– nu face decât să construiască o punte în timp şi să amintească de zorii arhitecturii moderniste din perioada interbelică. Dacă ar fi să le dăm crezare celor gata să declare vila proiectată de Eileen Gray drept prima construcţie modernă destinată locuirii, poţi considera inovaţia strâns legată de existenţa dorinţei. Dorinţa stârnită de frumos, de bărbatul ce a inspirat-o, de întâlnirea cu viziunea curajosului arhitect Le Corbusier, deloc prietenos cu ea în acest film. Preţul dorinţei poate fi şi celebra vilă E1027 de pe Coasta de Azur (Roquebrune-Cap-Martin), devenită un trofeu al bătăliei dintre doi vizionari, pe care Eileen o câştigă în faţa titanului mentor prin abordarea feminin-umanistă luată peste picior de Le Corbusier: O casă nu este o maşină de locuit (cum susţinea Le Corbusier), ci refugiul unui om, extensia lui, prelungirea lumii lui spirituale. Preţul dorinţei este şi rivalitatea din cuplu şi dispreţul mimat de regele arhitecturii moderne, Le Corbusier, devenit o prezenţă caricaturală în acest film, dar care, prin interpretarea lui Vincent Perez, salvează filmul de la sentimentalismele clişeistice ale unui romance, inadecvate în aerul rarefiat al intelectului. Mimica, vestimentaţia şi replicile demne de un flegmatic ironic luat direct dintr-un salon englezesc susţin tonul caustic, prin care maschează nesiguranţa, trăsăturile unui mizantrop constipat şi rigiditatea expusă în faţa celor ce nu vor să-i respecte cu sfinţenie crezul inovator. Prin această reprezentare caricaturală, de snob misogin, Le Corbusier-personajul, vădit copleşit de faima şarmantei Eileen, dar mai ales de claritatea obiectelor decorative prin care ea putea transforma designul interior într-o galerie avangardistă, ajunge să-i expună drama şi să aducă la suprafaţă o poveste despre inspiraţie şi uitare, despre glorie şi atribuirea incertă a semnăturii ce poate confirma paternitatea unei capodopere.

The Price of Desire - vilafoto:www.wmagazine.com/www.thelittlefilmcompany.com

Această rivalitate, ce ascunde şi o admiraţie copleşitoare pentru creaţia perfectă a concurentului, capătă dimensiunea unei aspiraţii spre absolutul estetic pe care masculinul vrea să-l posede şi femininul să-i dea forma eliberatoare şi misterul spaţiului ce reflectă lumea interioară. Orice nesiguranţă şi discuţie în contradictoriu are puterea unei trăiri pătimaşe, de tipul iubire-ură, împărtăşite de marii creatori legaţi tocmai prin obiectul ce devine sursa competiţiei. În loc să redea o bătălie a orgoliilor devastatoare, regizoarea o trece în planul abisal, unde creaţia are un sens psihanalitic, dar expus printr-un ton parodic atunci când Le Corbusier simte nevoia să fecundeze artistic opera de suflet a lui Eileen, lăsându-şi amprenta prin frescele adaugate în lipsa ei, despre care spune că scot la suprafaţă fantasmele sale erotice. O lovitură de graţie în paradisul radiant şi minimalist al rivalei sale, precum un atac dramatic asupra castităţii, după ce o reneagă atunci când o exclude sfidător de la reuniunile arhitecţilor de gen masculin, o castă deloc tolerantă cu noul val al emancipării feminine prin artă. Îi vrea cu ardoare vila, multă vreme atribuită lui în urma frescelor adăugate, dar precum o zeiţă a dreptatii venite pe Coasta de Azur, spiritul lui Eileen îi dă lovitura de graţie chiar în preajma templului său modernist, confiscat de rivalul ajuns până la urmă prizonierul obiectului posedat ca trofeu al gloriei postume.

The Price of Desire - Le Corbusier si Jean Badovicifoto: www.stylepark.com/www.thelittlefilmcompany.com

Filmul devine o alternanţă între povestea legăturii simbiotice dintre vila-monument şi relaţia de iubire dintre Eileen şi Jean Badovici, la care spectatorul asistă dintr-un plan îndepărtat, şi relatările lui Corbusier în postura de personaj-narator, ce se uita direct la cameră, implicându-te afectiv în mărturiile sale. Este un Corbusier pe cât de antipatic, pe atât de expresiv, având magnetismul unui monstru sacru devenit o caricatură prin propria complicitate. Acesta preferă să trimită în derizoriu viziunea lui Eileen despre o construcţie înzestrată cu suflet şi devenită carapacea, extensia proprietarului, oglinda lumii sale interioare, apoi se duce pe sine în acelaşi derizoriu, înfăţişându-se în postura unui artist neîmplinit şi frustrat în prezenţa femeii talentate. O critică pe Eileen ori de câte ori are ocazia. Este dominat de creativitatea ei, încât simte nevoia să-şi pună amprenta asupra vilei pe care, mai târziu, avea să i-o ia de sub nas lui Onassis, în urma unei licitaţii pierdute de magnatul ce şi-a exprimat dorinţa de a distruge frescele adăugate de Le Corbusier, pe care le consideră nişte graffiti de prost gust, uitând că banii nu pot cumpăra şi dreptul de a-i aduce modificări unei construcţii incluse în patrimoniul cultural.

The Price of Desire - Le Corbusierwww.thelittlefilmcompany.com

The Price of Desire se înscrie în categoria filmelor ce îmbină inspiraţia unor inovatori cu poveştile de iubire şi respectă o formulă ce, în urmă cu şapte ani, a propulsat un roman (Camera de sticlă) despre o casă avangardistă direct pe lista nominalizărilor la Man Booker Prize – aducerea în prim-plan a unei construcţii emblematice pentru a explora legătura dintre emoţie, relaţiile interumane şi estetic, dintre aspiraţiile unei epoci şi modul în care sunt reflectate în jocul de linii, forme şi volume. Vila proiectată de Eileen Gray pentru arhitectul şi jurnalistul născut în România, Jean Badovici (Francesco Scianno) devine un personaj în sine, care poate capta sentimentele, dorinţa de libertate a unei femei îndrăgostite de artă, idealurile unei decade care dorea să se rupă de traumele Primului Război Mondial prin regasirea liniei simple şi a luminozităţii prin reîntoarcerea la puritatea formelor.

The Price of Desire - terasafoto: www.thelittlefilmcompany.com

Inspirat dintr-o relaţie în care iubirea şi dialogurile înflăcarate despre viitorul arhitecturii s-au suprapus, filmul regizat de Mary McGuckian este o experienţă vizuală memorabilă pentru spectatorii ce jubilează când aud cuvinte precum design interior japonez adaptat la stilul Art Deco, avangardă, Bauhaus, Le Corbusier, De Stijl sau Funcţionalism. Interioarele cu piese de mobilier minimaliste (când minimalismul însemna inovaţie), paravane cu picturi stilizate şi armonia ce permitea un dialog subtil al formelor pure sunt o sursă de voluptate pentru spectatorul ce se vrea introdus în atmosfera interbelică. Pur şi simplu te trezeşti invitat în atelierul lui Eileen, devenită irezistibilă în ipostaza femeii sigure pe ea şi în acelaşi timp sensibilă şi vulnerabilă când este ironizată deoarece vrea să însufleţească pragmatismul noii direcţii în arhitectură, apoi pe ţărmul însorit unde asişti la discuţiile contradictorii între ea şi Le Corbusier. Iar surprizele pentru cinefilii interesaţi şi de începuturile avangardei nu se opresc aici. Filmul abundă în replici memorabile despre noile tendinţe ale arhitecturii, despre viitorul artei şi despre legătura dintre armonia unei locuinţe şi universul psihologic.

“The role of the artist is to anticipate the eternal movement of emotions, to express the secret relation between man and the universe.”
—Jean Badovici (http://www.domusweb.it)

Regizoarea nu este deloc zgârcită atunci când face trimiteri pentru cei avand o cultură vastă chiar dacă unii spectatori se simt în postura celui trimis la manualul de istoria artei şi arhitecturii. Dialogurile despre idealurile artistice, despre funcţionalitate şi respectarea gustului pentru frumos, dincolo de rolul practic, despre păstrarea unor canoane şi libertatea de creaţie, despre legile universale şi ignorarea lor în menţinerea unei relaţii armonioase dintre exterior şi interior, dintre peisaj şi casă fac trimiteri frecvente la cele cinci principii impuse de Le Corbusier. Aşadar, dacă nu ai cunoştinţe de bază despre istoria arhitecturii moderne, filmul ţi se va părea fie un simplu demers de a recupera din uitare o personalitate feminină prinsă într-un joc al orgoliilor masculine, fie o expunere poetică a relaţiei dintre actul creaţiei şi zbuciumul amoros, pe fundalul unor peisaje ispititoare de pe Riviera inundată de calmul solar ce scoate şi mai mult în relief formele armonioase ale vilei albe care pare un paralelipiped ce atrage lumina în scenele filmate în slow-motion prin care este surprinsă, apoi dilatată, clipa inspiraţiei însoţite de entuziasm şi de mimica visătoare.

The Price of Desire - cuplulfoto: www.domusweb.it/en & www.thelittlefilmcompany.com

Totuşi, pentru spectatorii pe care nu-i interesează colecţionarea exemplarelor din revista L’Architecture Vivante păstrate în prăvăliile anticarilor, revistă adesea pomenită în film şi considerată biblia scrisă de Jean Badovici, iubitul lui Eileen, pentru a propovădui minunile inovatorilor, şi care devine pretextul acestuia de a se apropia de zeiţa noului design interior pentru a o intervieva, apoi pentru a o seduce şi convinge să devină o arhitectă în adevăratul sens al cuvântului, încurajând-o să proiecteze cuibuşorul avangardist al iubirii lor, regizoarea scoate nişte aşi din mâneca succesului în rândul publicului larg. Imaginile radiante sunt plăcute ochiului, îmbinând peisajele însorite cu farmecul rafinat al unor interioare interbelice prin care ochiul privitorului este relaxat datorita formelor geometrice îmbinate într-o armonie expansivă ce trece dincolo de ecran încât pare o prelungire a sălii de cinema, nişte cadre semănând cu fotografiile vintage din revistele de life style, nişte replici suficient de accesibile pentru a explica viziunile personajelor pe înţelesul tuturor, o poveste de iubire irezistibilă între bărbatul charismatic şi femeia independentă ce nu vrea să renunţe la primul ei amant-Arta (cu mici intermitenţe amoroase controversate datorită relaţiilor bisexuale, într-un triunghi feminin clandestin în care apare şi Alanis Morissette interpretând cântece patriotice şi imitând timbrul lui Edith Piaf), nişte protagonişti interpretaţi într-o manieră expresivă, ce implică farmecul autoironiei caricaturale devenită calitatea artiştilor conştienţi de propria valoare confirmată, o rivalitate ce păstrează sâmburii unei iubiri neîmpărtăşite şi o alegorie a modului în care arta şi rivalitatea pot schimba paternitatea unei creaţii în memoria colectivă după ce a fost iniţial un câmp de bătălie pentru amanţii ce s-au îndepărtat unul de celălalt după ce şi-au imaginat-o împreună.

Imaginile în care lumina înconjoară vila din Roquebrune-Cap-Martin, devennit locul unde existenţa pare să se scalde într-o voluptate nelumească ivită din contemplarea formelor geometrice de la începuturi, în timp ce personajele fac trimitere la paradisul imaginar al lui Baudelaire din poezia Invitation au voyage. Discuţiile ce trădează un romantism de modă veche în plină ascensiune a discreţiei decorative, în legătură cu denumirea vilei, ce ar fi trebuit să reflecte prin simbolul ascuns al numerelor comuniunea dintre sufletele celor doi arhitecţi. Sunt câteva elemente accesibile introduse de regizoare pentru a satisface şi apetitul spectatorului ce vrea să se agaţe de un element familiar într-o mare de referinţe pentru connaisseurs. Mary McGuckian se foloseşte aşadar de povestea de iubire dintre doi vizionari, în care unul ajunge să se hrănească din faima celuilalt, fără a dilua calitatea unor trimiteri culturale. Tensiunile dintre personaje, rivalităţile sau dezamăgirile apărute în interiorul cuplului erodat de infidelităţi sunt exprimate astfel încât să nu tulbure armonia liniilor şi a formelor de un alb ce trimite la reverii solare. Asemenea vilei, lipsite de ornamente, jocuri arhitectonice în care protagoniştii sunt mobilele opulente, coloanele încărcate de nişte detalii flamboaiante sau grandoarea, trăirile şi deciziile personajelor sunt clare şi precise, precum o linie hotărâtă, încât să nu tulbure calmul ascociat vilei scăldate de lumină prin desfăşurări sentimentale baroce, gata să-i ofere unei despărţiri o amploare monumentală copleşitoare.

Până şi relaţiile dintre personaje trebuie să păstreze simplitatea în exprimarea dezacordurilor. Nu trebuie să tulbure echilibrul atins prin simplitate, iar expresivitatea emoţională trebuie să evite greutatea manieristă a reacţiilor, a exprimării unei dureri, a unei revolte prin care trece femeia respinsă în lumea intelectuală a bărbaţilor. Despărţirea înseamnă construirea unei alte reşedinţe care să poată simboliza noul drum ales de Eileen, bătăile în uşa iubitului adormit lângă o altă femeie mai tânără au ca scop nu reproşurile zgomotoase ci recuperarea unui fotoliu avangardist creat de protagonistă, eşecul amoros este eclipsat de indignarea excluderii prezenţelor feminine din galerie inovatorilor strânşi la marile evenimente, iar vechea rivalitate profesională se transformă în iniţiativa intruzivă a lui Corbusier, precum o invazie barbară pentru Eileen, de a reda povestea ei de iubire printr-o frescă bizară în care siluetele lui Miro sunt cotropite de pigmenţii folosiţi mai degrabă de Matisse, în contrast obscen cu idealul unei construcţii luminoase de un alb perfect.

Ce te impresionează la filmul regizat de Mary McGuckian, pe lângă încăpăţânarea de a nu face rabat de la consistenţa trimiterilor culturale în favoarea unei abordări accesibile, pe înţelesul tuturor, este capacitatea de a muta relaţiile afective în lumea celor absorbiţi de noile teorii şi canoane ale artei fără a cădea în extrema intelectualizării austere în ochii spectatorului. De fapt, într-o lume a personajelor captivate de formele epurate de ornamentele inutile, de îmbinarea dintre artă, ştiinţă şi creativitatea vizionară şi de reducerea formei la importanţa funcţională, raţională, trăirile sunt omniprezente ca într-un poem plin de lumină, chiar şi atunci când Eileen preferă atelierul în locul refugiului amoros. Independentă şi obsedată de propria lume creativă, Eileen rămâne o prezenţă dominată de propriile sentimente, pe care şi le asumă cu discreţia reflectată de formele precise, dar care pot schimba un spaţiu prin expresivitatea unei simplităţi ce avea atâtea de spus. Asemenea obiectelor de mobilier create, reuşeşte să capteze privirea fără a eclipsa, iar această calitate a personajului îi permite regizoarei să atragă atenţia şi asupra rivalului ei fără a dezechilibra raportul dintre vizibilitatea protagonistei şi personajele secundare, din arhitectura scenariului.

 

feature image: www.architectsjournal.co.uk/www.thelittlefilmcompany.com

 

 

 

 

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here