The Woman Who Left – Razbunare, iertare si revenirea la filmul de arta

0
674
Courtesy of Cinema One Originals/Sine Olivia Pilipinas /www.hollywoodreporter.com

The Woman Who Left aduce un mesaj cinematografic optimist printr-o dramă copleşitoare. Promite o reîntoarcere la anii în care preocuparea pentru lirismul vizual neorealist oferit de jocul fotografic între lumină şi umbră în filmul de artă surprindea acea fărâmă de candoare din lumea damnaţilor.

Prezentând atipic drumul unei femei de la răzbunare la salvare şi la purificarea propriei conştiinţe, Lav Diaz demonstrează puterea cinematografiei de a reda speranţa în demnitatea umană, chiar şi atunci când personajele fac parte din categoria învinşilor umiliţi. Modul în care foloseşte contrastul alb-negru pentru a scoate la suprafaţă frumuseţea umană într-o lume a condamnaţilor la sărăcia degradantă îi va impresiona pe cei pasionaţi în primul rând de arta fotografică. În unele scene, filmul pare un fotoreportaj în mişcare, în care totul capătă o fluiditate melancolică atemporală ce permite glisarea între intimitatea lumii interioare şi realitatea expusă prin acurateţea stăpânită de un jurnalist.

imagine: www.tiff.net
imagine: www.tiff.net

Câştigătorul Leului de Aur în 2016, filmul regizat de Lav Diaz îi mulţumeste în primul rând pe iubitorii filmului de artă interesaţi de viziunea cineaştilor din spaţiul asiatic, dar şi pe cei având nostalgii din perioada filmelor alb-negru. Îmbinând perspectiva neorealistă din anii ’50-’60, adaptată la problemele filipinezului modern, cu metaforele şi lirismul oriental din povestirile cu tâlc referitoare la călătoria sufletului uman spre lumină, Lav Diaz transformă într-o desfăşurare de o frumuseţe nelumească povestea de răzbunare a unei femei închise treizeci de ani din cauza intrigilor unui iubit gelos. Iar povestea este atât de bine construită, încât fiecare minut din cele aproape patru ore ale filmului este justificat. Nimic nu plictiseşte (dacă îţi plac filmele de artă). Nimic nu este redundant în acest film care, datorită lirismului vizual fotografic, aminteşte de plăcerile oferite de cinematografia pură, în care prezentarea unei drame înseamnă explorarea discretă a interiorităţii umane, un joc actoricesc memorabil ce face dintr-un personaj o emblemă şi arta imaginii.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Manevrând sensibil, compasiv şi rafinat imaginile unei tristeţi sfâşietoare într-un decor al sărăciei extreme, regizorul filipinez Lav Diaz se apropie de acei cineaşti ai vremurilor trecute, capabili să redea fidel viaţa de la marginea societăţii apărând până la final licărul de umanitate ce salvează personajele fără speranţă de la abrutizare. Dar mai presus de toate, îţi redă încrederea în talentul unui regizor de a capta acea realitate dură a mahalalelor fără a recurge mereu la minimalismul imaginilor care în multe filme actuale par neprelucrate şi care, urmârind credibilitatea documentară, oferă impresia veridicităţii aplatizante, în defavoarea unui spectacol cinematografic bazat pe metafore. În filmul său, realitatea este cu atât mai puternic receptată cu cât scenele încep să capete stranietatea evanescentă a imaginilor alb-negru. Ai crede că mitul reincarnării funcţioneza şi în cinematografie, iar acest film este revenirea, sub o altă metamorfoză, a neorealismului italian, în care trăirile pătimaşe, senzulitatea decadentă, delincvenţa, tristeţea feminină, pulsiunile ce rămân singurele bunuri ale omului sărac şi lipsurile s-au domolit într-un spatiu cultural oriental unde relaţia cu furia stârnită de nedreptate, cu dorinţa de răzbunare şi cu trăirile năvalnice devastatoare este diferită, la fel si drumul spre izbăvire prin potolirea propriilor demoni.

imagine: vimeo.com
imagine: vimeo.com

Dorinţa de a face un film alb-negru nu este un artificiu folosit pentru a atrage atenţia şi pentru a-i aduce în sala de cinema pe cei speriaţi de realitatea mahalalelor din ţările sărace. Lav Diaz nu se rezumă la acea stranietate dublată de atemporalul asociat filmelor vechi. Într-adevăr, imaginile alb-negru te ajută să vezi o poezie suprareală, de la graniţa cu oniricul, până şi într-o dramă ancorată cât se poate de bine în realitate. Şi mai au un efect legat de receptarea filmului. Te ajută să vezi candoarea până şi acolo unde realitatea inechitabilă nu este deloc blândă. Succesiunea imaginilor alb-negru atenuează impresia că toate personajele filmului plutesc într-o existenţă fără speranţe, la care au fost condamnaţi de o karmă nefastă, care nu le permite depăşirea condiţiei celor născuţi în acea parte săracă de Orient. Dar nu acest efect menit să stoarcă lirismul salvator din imaginea dură a mizeriei a fost urmărit de Lav Diaz, ci metamorfozele subtile din conştiinţa protagonistei revoltate.

imagine: www.filmfesthamburg.de
imagine: www.filmfesthamburg.de

Cineastul avea nevoie de stranietatea acestor imagini alb-negru într-un film pentru care dreptatea obţinută prin răzbunare nu este însoţită de imaginea furiei scăpate de sub control, al vânătorii periculoase pe străzile cartierelor rău famate ale Manilei, cum poţi vedea în filmul Ma’Rosa al lui Brillante Mendoza, un alt regizor care a dus realitatea filipineză în competiţiile marilor festivaluri. Atenuând efectele unui realism abraziv expus într-un ritm antrenant, Lav Diaz îi permite acestei protagoniste să-şi modifice perspectiva asupra dreptăţii prin întâlnirea cu alte personaje, care au nevoie de compasiunea ei. Zgomotele Manilei ar fi fost intruzive şi perturbatoare pentru echilibrul dintre dislocările de la nivelul conştiinţei şi realitatea exterioară privită la început prin suspansul generat de apropierea victimei răzbunatoare de fostul călău laş.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

Lav Diaz mută acţiunea într-un orăşel de pe o insulă, iar întâmplările se desfăşoară mai mult în liniştea nopţii, când străzile sunt aproape pustii. Această pustietate nocturnă este populată însă de amărăciunea ţipătoare a câtorva personaje care fac parte din categoria marginalilor consideraţi excentrici, demni de reprezentările circăreşti ale celor slabi cu duhul. Regizorul urmăreşte astfel o decuplare a zvâcnirilor interioare de la forfota unui mare oraş, amânând întâlnirea protagonistei cu bărbatul care i-a distrus viaţa, dar păstrând suspansul prin imaginea Horaciei (protagonista) stând la pândă şi prin dorinţa de a ţine ascunsă vestea eliberării ei. Preferă să rămână o umbră în libertate, rugându-i pe toţi să păstreze secretul privind revenirea ei în oraşul unde locuieşte fostul iubit care a orchestrat condamnarea ei.

Răzbunarea şi iertarea vor lua forma unui periplu vindecător pentru conştiinţă, precum în acele poveşti orientale despre sufletul prins între lumină şi întuneric. Hălăduind în oraşul fostului ei iubit, ajuns un temut om influent care nu îşi părăseşte casa luxoasă de frica răpitorilor puşi pe traumatizarea oamenilor cu stare (se fac referiri dese, cu tentă documentară, la cazul oamenilor de afaceri sechestraţi în anii ’90), protagonista pe nume Horacia pare o umbră la graniţa dintre lumină şi întuneric. Aşteptând ocazia perfectă pentru confruntarea finală cu bărbatul care i-a distrus familia (absenţa ei l-a marcat pe fiul său, care a fost dat dispărut după ce a ajuns un homeless în Manila), Horacia se zbate între ură şi milostenia cristică, de parcă ar pregăti nu de o răzbunare, ci mai degrabă călătoria iniţiatică prin lumea oamenilor fără speranţă. Este o călătorie în urma căreia trebuie să aleagă între demonii săi interiori şi reîntoarcerea la eliberarea sufletească prin împăcarea cu sine.

imagine: www.filmfesthamburg.de
imagine: www.filmfesthamburg.de

În ciuda interesului vizual pentru evoluţia transformărilor interioare ale personajului feminin, The Woman Who Left nu este un film introspectiv, în care gândurile sunt expuse printr-un voice over de către protagonistă. Viitoarele reacţii rămân un mister, mai ales în peregrinările nocturne, în care nu poţi ghici mesajele prin mimică. Lav Diaz ocoleşte izolarea femeii despărţite timp de trei decenii de realitatea ţării sale, menţinând echilibrul între lumea subiectivă şi exterior şi nelăsând încordările sociale să îi contamineze drumul spre vindecare. De fapt, interpretarea plină de profunzime psihologică a lui Charo Santos-Concio are rolul de a-ţi menţine nivelul curiozităţii cu privire la motivaţiile ce îi determină reacţiile neaşteptate, fără a-ţi permite accesul la gândurile personajului. Tot ce ar fi putut spune Horacia despre societatea filipineză inegală, coruptă, săracă, lipsită de solidaritate şi de compasiune, pe care o găseşte la ieşirea din închisoare, este exprimat de fapt prin vocea personajelor ce ajung să o salveze fără să îşi propună acest lucru, deşi ele par a fie dependente de ajutorul ei.

imagine: www.filmpressplus.com
imagine: www.filmpressplus.com

În timp ce îl pândeşte de la distanţă pe cel deghizat într-un stalp al societăţii, Horacia, devenită noaptea o femeie dură, gata să pună la pământ pe oricine ar ameninţa-o, ajunge să cunoască nişte locuitori cu poveşti de viaţă cutremurătoare, dar spuse pe tonul specific amărâţilor sentimentali dintr-un film regizat de Pasolini la începutul carierei sau de Fellini. Vânzătorul ambulant cu neajunsuri apăsătoare şi candoare de orfan însetat de afecţiune, adolescenta cerşetoare sub al carei chip inegrit de mizerie se ghiceste un farmec aparte, femeia care adună gunoaie sau vânzătoarea de plăceri care uită de amar dansând graţios pe strada pustie inundată de atmosfera stranie creată de felinarele anemice de pe stâlpii unei mahalale orientale ce se încăpăţânează să reziste lângă casele bogaţilor, sunt personaje ce pot fi considerate nişte simboluri întâlnite mai degrabă în călătoria iniţiatica spre salvare a celui greu încercat.

imagine: www.filmpressplus.com
imagine: www.filmpressplus.com

Fără a face din milă o profesie sau un scop, Horacia ajunge să le ofere alinare tuturor acestor personaje, majoritatea întâlnite în rătăcirile ei nocturne, când îşi face rondul rău-prevestitor pe lângă vila temutului Rodrigo Trinidad, cel ce i-a dat viaţa peste cap. Le oblojeşte rănile, le ofera adăpost şi le ascultă poveştile fără a le critica şi fără a-i fi teamă de statutul lor de marginali. De fapt, încă de la începutul filmului, ea apare în postura celei aducătoare de lumină în viaţa celor din jur. O vezi cum le învaţă pe deţinute să citească (se face referire la vremurile în care a fost profesoară), folosind poveşti cu tâlc despre încercările sufletului de a ieşi din mocirlă.

imagine: whatson.bfi.org.uk
imagine: whatson.bfi.org.uk

Interpretarea actriţei Charo Santos-Concio  face din personajul feminin un portret demn de galeria marilor protagoniste din istoria filmului, care au mişcat conştiinţe şi au redat încrederea în umanitate. Poţi considera filmul The Woman Who Left o tentativă reuşită de a face din experienţa cinematografică umanistă o lecţie de viaţă, fără intruziuni moralizatoare artificiale, ci doar prin aşezarea personajelor în cadru, prin calitatea imaginilor capabile să creeze poezie din realitatea pauperă a celor fără speranţă, care amintesc de sensibilitatea filmele realiste japoneze şi de scenele filmate în mahalalele Romei. Găseşti o expunere vizuală ce aduce realismul dur la graniţa cu edenul bunătăţii interioare scoase la suprafaţă prin nişte scene în care acel contrast puternic dintre alb şi negru are o tentă onirică. Dramele personajelor sunt filtrate prin duioşia de la vârsta inocenţei datorită perspectivei cinematografice, în care lirismul vizual şi umanitatea orientală hranită cu metaforele vindecării sau ale purificării prin acceptare a ceea ce a fost dat şi prin iertare s-au întâlnit cu tradiţia filmelor postbelice, în care mizeria şi fragilitatea umană se învecinau până la contopire. Scenele în care Horacia o privea pe vânzătoarea de plăceri dansând şi în care asculta replicile unor femei damnate, pierdute printre cheflii nocturni, amintesc de universul feminin din filme precum: Nopţile Cabiriei şi Mama Roma.

Filmul nu include o acţiune spectaculoasă care să permită o invazie zgomotoasă a realităţii unei ţări care îşi revine încă de pe urma colonialismului şi unde corupţia, privilegiile negociate pe bani grei, inegalitatea socială (prezentă chiar şi în relaţia dintre clerici şi enoriaşii cu dare de mână) şi nedreptatea ar fi dus la revolte furibunde. În schimb, Lav Diaz reuşeşte să transmită în cadre fotografice amintind de stilul lui Brassai legătura ombilicală dintre plăgile purulente ale societăţii şi existenţa discretă a protagonistei sale. Realitatea dură este prezentă la tot pasul, dar nu dă buzna pentru a perturba scenele în care intimitatea emoţională dintre personaje scoate ce este mai frumos în natura umană.

imagine: thefilmstage.com
imagine: thefilmstage.com

Marea calitate a regizorului filipinez este abilitatea de a te ţine atent pe toată durata unui film lung, de aproape patru ore, doar printr-o promisiune a unei confruntări demne de un thriller exploziv despre forţa revanşei prin dezarmarea călăului de către victimă. Confruntarea dintre Horacia şi fostul iubit corupt este amânată însă prin scene în care lentoarea şi reveria captate fotografic permit oscilaţia între furie şi acalmia vindecării afective.

The Woman Who Left îi linişteşte pe cinefilii nostalgici, interesaţi mai mult de legătura dintre psihic şi vizual, şi care se temeau că noii regizori vor scurta filmele care urmăresc transformările interioare ale personajelor doar pentru a se adapta la reflexele omului actual, considerat de mulţi incapabil de a se detaşa de stimulii exteriori pentru a sta patru ore în sala de cinema bucurându-se de un film din care lipsesc efectele speciale.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here