Timpul imbatraneste in pripa – Sicanele istoriei personale

0
604

Antonio Tabucchi mai este cunoscut drept scriitorul italian îndrăgostit de literatura portugheză, iar acea stranie melancolie luminoasă, des întâlnită în proza lusitană, şi întorsătura plină de poezie a frazei se preling în cărţile sale, până le îmbibă de culorile radioase când ar trebui să vezi numai tonuri sumbre şi de umbre de tristeţe atunci când anumite scene anunţă o simplă amiază lină pe dealul care îţi permite cea mai frumoasă privelişte oferită de un oraş vechi.

Deşi coperta volumului Timpul îmbătrâneşte în pripă te-a anunţat deja că poţi găsi nouă povestiri, nu vei întâlni acea proză densă a marilor autori de proză scurtă capabili să creeze minuni în câteva pagini, aşa cum au fost Hemingway, Borges, Cortazar sau Karen Blixen. Tabucchi rămâne la clasica formulă, aceea care l-a învăţat cum să dizolve acţiunea într-o nostalgie ce dilată clipa doar pentru a păcăli timpul măsurat obiectiv. În loc să ai în faţă nişte răsturnări de situaţie şi farse cu tâlc, în povestirile scrise de autorul italian găseşti rememorări haotice ale unui trecut schimbător, alături de salturi halucinante din prezentul sărăcit de vitalitate într-un ocean de întâmplări din alte vremuri, când personajele se minţeau că pot fi libere, fericite, devenind până la urmă propriul arbitru capabil să îşi asume deciziile. Numai că toată istoria personală vrea să le râdă-n nas, de aceea fiecare protagonist în parte ajunge să îşi găsească ultimii prieteni în memoria derulată cu autoironie, sarcasm (auto)compătimitor şi verdicte năstruşnice legate de greşelile din trecut.

Un securist ce nu se poate pensiona fără să îşi petreacă timpul liber alegându-şi noile ţinte aleatoriu, pe care le supune însă unui filaj, dar inofensiv, lipsit de interogatorii în beciuri (Cu morţii la masă), un regizor care mimează actul filmării pentru a scăpa un deţinut politic de la o sentinţă devastatoare (Festival), un general maghiar ce s-a opus invaziei sovietice din ’56 pentru a trăi, peste ani, cele mai frumoase ultime clipe la Moscova, ghidat de un luptător din tabăra opusă (Intre generali), mirajele deşertice în inima Parisului sau încercarea unui fost soldat de a-i explica unei copile tumorile maligne ale idealurilor impuse celorlalţi sau amintirile resuscitate de o melodie din altă epocă (Yo me enamore del aire) ar fi putut fi punctele de plecare ale unei scriituri care să te zguduie prin explozia de semnificaţii apăsătoare, dar pe Tabucchi nu îl interesează acel existenţialism baroc, în schimb e gata să-l primească pe vărul său, un pic mai subtil atunci când apare deghziat sub forma unei meditaţii poetice inspirate trecutul personal ca dublură fantomatică a istoriei. De fapt, miniaturile poetice în proză din acest volum dezvăluie scindarea dintre omul vest-european, căruia i se respectă dreptul de a deţine o memorie personală, şi cel din Est, pentru care această lume interioară este rezultatul unei îndelungate disimulări şi negocieri între ceea ce ţi se cere să zici şi ceea ce crezi.

Dacă ar trebui să reduci întregul volum de proze scurte la o singură imagine, ar trebui să găseşti detaliul vizual sau auditiv care face trecerea insesizabilă de la prezent la trecut, amplificându-şi ecourile în memoria personajelor, astfel încât să creeze acea confuzie menită să le împiedice să vadă clar graniţa dintre ultimul moment al inocenţei şi capcanele propriilor alegeri bine intenţionate, dar mărunte pe termen lung.

Editura Polirom, 2010

imagini: Bresson (baotintuc.vn) si Brassai (pphoto.altervista.org)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here