Toata lumina pe care nu o putem vedea – Seducatoarele voci de la radio, intre iubire, propaganda si un premiu Pulitzer

0
1081

Câştigător al premiului Pulitzer în 2015, romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea reia tema întâlnirii umanizante dintre doi adolescenţi care fac parte din tabere diferite, pe fundalul ultimelor zile ale Ocupaţiei în Franţa. Dar în loc să preia tentaţia unui scenariu demn de un film hollywoodian (deşi paginile cărţii impregnate de vizual poti fi derulate precum scenele unui film), cu femei acuzate de colaboraţionism din cauza unor iubiri considerate interzise, întâlniri clandestine şi îndelungi conflicte interioare, Anthony Doerr dilată aşteptările cititorului şi amână întâlnirea salvatoare pentru cei doi protagonişti – o tânără oarbă pasionată de misterele vietăţilor marine şi un orfan german pasionat de radiocomunicaţii.

În locul ritmului alert, potrivit unui film în proză despre acea iubire melodramatică dublată de suspans pe fondul unui război, cu întâlniri providenţiale în casele conspirative ale partizanilor, eroi negativi care au parte de revelaţia de pe urmă ce îi determină să treacă de partea celor nevinovaţi, vei găsi în acest roman o promisiune dilatată, întinsă pe aproape cinci sute de pagini. Este promisiunea întâlnirii dintre pariziana orfană de mamă, al cărei tată îi face machetele oraşelor unde ajung să locuiască pentru a recepta lumea prin buricele degetelor după ce îşi pierde vederea, şi băiatul dintr-un oraş minier german uitat de lume, rămas orfan de ambii părinţi, şi care îşi găseşte alinarea în pasiunea lui pentru tehnică, pentru mesajele transmise pe calea undelor venite din acea lume promiţătoare desenată de sora lui, ce se află dincolo de minele precum un hău devorator. Undele îl opresc din marşul cotropitorului pentru a găsi acea fărâmă de afecţiune într-o lume pe care ar fi vrut să o străbată în timpuri liniştite, nu în hainele unui copil-soldat care, pentru a scăpa de infernul minelor devenite pântecul grotesc în alimentarea industriei naziste, ajunge să studieze radiocomunicaţiile înainte de a descoperi scopurile diabolice pe care le deserveau multe descopereiri ale unor savanţi germani cuceriţi treptat de patosul unui dictator.

Construindu-şi romanul astfel încât detaliile, întâmplările sau deciziile să ducă într-un singur punct, într-un singur moment: al întâlnirii dintre Werner şi Marie-Laure, în casa unchiului ei din Saint-Malo, Anthony Doerr face din fiecare scenă, şi din fiecare cuvânt, un mesaj cu sens pentru această întâlnire. Dar acest sens este devoalat pe măsură ce parcurgi una câte una paginile romanului. Nimic nu este pur decorativ în cartea lui. Până şi detaliile vizuale iniţial plasate într-un plan secundar, prin care sunt descrise interioarele, atmosfera oraşului, răceala terifiantă din şcolile militare naziste sau jocurile inocente ale copiilor, ajung să conţină un mesaj decriptat abia în alte capitole, încât ai impresia că următoarele pagini devin lupa prin care amănuntele descrise în capitolul anterior sunt mărite, aşadar trebuie să fii un cititor meticulos, chiar şi atunci când anumite scene măresc ritmul lecturii. Aceste amănunte devin o punte într-un roman în care lumea personajelor pare împărţită în două falii, care încep să se apropie una de alta prin devoalarea detaliilor simbolice. Nu există hazard în acest roman. Sora lui Werner nu descoperă întâmplător o imagine a Parisului în orfelinatul unde au crescut îngrijiţi de o franţuzoaică. Werner nu este captivat întâmplător de radio şi de informaţiile despre lumină sau geologie, descoperite de Marie-Laure în muzeul pentru care lucrează tatăl ei, iar Marie-Laure nu se refugiază întâmplător în romanele de aventuri scrise de Jules Verne sau în legenda celui mai râvnit diamant – Marea de Flăcări, ce îi va duce pe camarazii lui Werner în casa ei din Saint-Malo.

Prin întâlnirea anunţată subtil, Anthony Doerr denunţă atrocităţile războiului prin răsturnarea metaforică a ideologiei sinistre, înlocuind imaginile groteşti cu detaliile simbolice. Scriitorul deţine talentul de a reda o lume bântuită de grotesc prin imagini picturale pline de poezie luminoasă, strecurată în cele mai grele momente fără a risca să eclipseze realismul printr-o frumuseţe artificială. Iar prin aceste imagini metaforice, prin care hrăneşte inocenţa personajelor sale, dă replica maleficului, pornind chiar de la scopurile sale, cărora le oferă o intepretare inversată. Radioul folosit de Goebbels pentru propagandă şi pentru spălarea creierelor ajunge să spele de fapt gândurile distructive ale celor dornici să-şi păstreze umanitatea captând pe calea undelor impresiile celor necontaminaţi de nazism, emisiunile în care se aud muzica şi toate acele informaţii fascinante despre inovaţiile marilor fizicieni. Diamantul ascuns în macheta lui Marie-Laure abate năpastra asupra celor dornici să şi-l însuşească pentru a-şi decora vanitos mitul personalităţii, dar este investit de un comandant nazist ajuns în Paris cu puterea de a-l vindeca de o boală grea, devenind astfel metafora celor două faţete ale iraţionalului- credinţa în salvarea imposibilă, în puterea speranţei, şi fanatismul reflectat de reversul malefic al gândirii magico-religioase transformate în delirul celor care ajung să creada în existenţa unei rase măreţe, superioare, căreia i se permite orice, inclusiv crima.

Obsesia fanaticilor nazişti pentru ordine şi eliminarea hazardului îşi găseşte replica în proporţiile bine calculate ale capitolelor din acest roman, în care ordonarea faptelor nu ridică-n slăvi triumful rasei superioare, ci permite elogiul fragilităţii, al nesupunerii afective, printr-o altă întâlnire providenţială, de data aceasta pentru a permite un triumf al inocenţei. Anthony Doerr omagiază de fapt acel triumf al omului care îşi recâştigă demnitatea abia când nu mai stă drept sub apăsarea vremurilor, renunţând la îndeplinirea ordinelor şi la forţa ordinii prost înţelese. Superiorii lui Werner doreau asanarea lumii printr-un delir de grandoare şi prin renunţarea la hazard. Şi Anthony Doerr a renunţat la hazard în cartea lui, doar pentru a favoriza întâlnirile umanizante, pe care întâmplarea le-ar mai fi amânat. Simultaneitatea este deposedată de patetismul unei melodrame şi are, în romanul său, vigoarea unui fotoreportaj sub forma unei succesiuni vizuale ce trece de la candoare la cutremurare şi densitatea unei metafore.

Scriitorul are un rar talent de a-ţi menţine atenţia nu prin detalii care te ţin cu sufletul la gură sau prin răsturnări de situaţie, ci prin portrete expresive, detalii simbolice sau imagini emoţionante precum o galerie de fotoreportaje alb-negru. Acestea devin mărturiile unei copilării în care visurile sunt încropite din resturile unor obiecte găsite printre dărâmături, printre cutiile cu vechituri de unde răsare un aparat de radio în care jazz-ul, lozincile şi emisiunile despre tehnică sau despre lumea înconjurătoare se amestecau. Acţiunea alertă este înlocuită de acele detalii care te ţin cu sufletul la gură nu în timpul dezlănţuirii unor situaţii-limită, ci prin scenele intimităţii afective împărtăşite de personaje, în scenele de interior, în care surprizele apar datorită unor destăinuiri sau descoperiri în tăcere. Tocmai această abilitate a fragmentării unui ritm narativ pentru a suspenda scurgerea timpului prin imortalizările fotografice în proză ale unei decade îl transformă pe Anthony Doerr într-un maestru al captării atenţiei prin eclipsarea acţiunii de către vizualul descriptiv investit cu descoperiri insolite despre natura umană. Peste tot în cartea lui plutesc nestingherite impresiile poetice dense, prelinse apoi lent în memoria personajelor, în acele momente de răgaz ce permit împărtăşirea clandestină a unei solidarităţi considerate o formă de slabiciune în lumea cazonă a naziştilor.

În ciuda epocii zbuciumate (considerată drept cea mai urâtă din istoria modernă a umanităţii), romanul este încărcat de imagini poetice stranii precum o fereastră în infernul fricii, amintindu-ţi de acele portrete luminoase imortalizate de Robert Capa sau de Bresson printre ruinele unei Europe în care ţările deveniseră fronturi. Iar oraşul în care Anthony Doerr alege să regizeze întâlnirea dintre cei doi protagonişti -Saint-Malo, considerat bijuteria Coastei de Smarald bretone – face cât se poate de credibilă această întâlnire dintre frică şi lumină, dintre iminenţa disperării coşmăreşti şi speranţa apropierilor umane sudate de compasiune.Încă de la primele pagini, eşti introdus în atmosfera acestui oraş, căruia, paradoxal, războiul îi sporeşte, în imaginarul personajelor, frumuseţea stranie şi misterul ispititor construit pe zeci de legende cu nave, corsari aprigi sau aventurieri neînfricaţi. Odată ce păşeşti în Saint-Malo, întreaga acţiune, în care imaginile furnizate de simţurile prelucrate în imaginarul salvator primează, ai impresia că întreg romanul se transformă într-o galerie de fotografii în care sunetele reverberează în toate detaliile şi în toate culorile, pentru a împărţi fiecare imagine în două planuri: unul ce duce spre orizontul spre care se înalţă casa îngustă cu şase etaje în care se adăposteşte Marie-Laure în aşteptarea tatălui reîntors din Parisul ocupat, şi celălalt plan, rămas captiv în imaginea unui furnicar luminat de obuze sau îngropat sub dărâmături, fremătând în căutarea libertăţii printre clădirile distruse ale aristocraţilor şi ale corsarilor din altă lume.

Deşi fragmentează acţiunea în alegorii poetice despre natura umană, în care imaginile devin sunete şi amintiri tactile, iar sunetele şi amintirile devin culori pe măsură ce sunt metamorfozate în sinesteziile insolite ale eroinei nevăzătoare, Anthony Doerr îl ţine captiv până şi pe cititorul grăbit, speriat de pasajele descriptive. Frazele şi capitolele scurte par nişte mărturii telegrafiate sau bătute la maşina ascunsă de un prizonier ce vrea să-i lase posterităţii urmele scrise ale propriei memorii. Ai spune că vrea să-l imite pe Hemingway, un şlefuitor al marilor drame captate în micile fraze. Dar Anthony Doerr are inspirata îndrăzneală de a folosi concizia pentru a capta poezia existenţei, care se fereşte uneori de concret, de mărturia infailibilă, preferând mai degrabă evanescenţa, impresiile imponderabile şi volatile. În Toată lumina pe care nu o putem vedea îi reuşeşte cât se poate de firesc riscanta îmbinare dintre concizie şi metaforă, dintre fraza sumară percutantă şi discreţia subtilă a unei imagini vizuale care, în mijlocul unui decor apocaliptic, ar fi părut o scăpare de amator ce preferă ademenirea unei poveşti siropoase în locul unui realism arid. Totuşi, Doerr arată cum poţi scrie un roman veridic precum o cronică-document, fără a deposeda scriitura de lirismul pictural. Prin acest lirism poate fi un bun aliat al unui profesor trezit în faţa unor elevi speriaţi de ştiinţele exacte, deoarece frumuseţea picturală nu părăseşte nici măcar pasajele cu descrieri tehnice, pline de termeni împrumutaţi din fizică sau din biologia marină, greu de şlefuit prin metafore fără a le debarasa de consistenţă.

Toata lumina pe care nu o putem vedea - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here