Toti acei tineri tristi – Pierderea ultimului paradis

0
370

Dacă vrei să trăieşti (imaginar măcar) atmosfera efervescentă a nebunilor ani interbelici, în varianta new york-eză, cunoscută şi sub numele de Jazz Age, poţi considera cele nouă povestiri din volumul Toţi acei tineri trişti o călătorie începută prin răsfoirea unui album vintage. Prin faţa ochilor ţi se perindă imediat nişte  flapper girls zâmbind neruşinat în timp ce dansau exuberant în salonul unui hotel de lux, nu înainte de a-şi etala pălăriile sau bijuteriile în stil Art deco asortate cu penele extravagante ale unui evantai. Lumea din povestirile scrise de Fitzgerald poartă în ea eterna obsesie pentru acel univers feminin populat de tinerele ce vor să-şi păstreze frăgezimea zvăpăiată a unor adolescente ce ştiu cum să alterneze surâsul cu  mimicile mofturoase prelungite într-o langoare irezistibilă, bine exersată înainte. Sunt emancipatele Americii anilor ’20 şi deţin secretele unui flirt întreţinut la nesfârşit de dragul tachinărilor, al deghizărilor sociale în spatele unor ţinute sofisticate şi al ademenirilor ambigue regizate de orice fată din sudul tradiţionalist ce se visa o mondenă stăpână pe ea în faţa adoratorilor care doreau şi un trofeu marital spectaculos.

Superficiale în ochii unora, personajele feminine în jurul cărora sunt construite majoritatea prozelor scurte ale lui Fitzgerald devin zeiţele unui Olimp ce-i oferea bietului muritor de rând promisiunile unei cupe de şampanie în loc de ambrozie, strălucirea unei nopţi de pomină sub cupola sălii de dans de la Ritz şi frenezia unui ritm de jazz ce lăsa în urma lui fericirea euforică a unei risipe care putea face să dispară un întreg imperiu al moralităţii de modă veche sub gambele femeii adorate. Era la modă femeia rebelă ce se pierdea în propriul dans, nepăsătoare la tristeţea bietului adorator ce o transformase în raţiunea lui de a fi. În ciuda manierelor dezgheţate şi ale purtărilor dezinvolte pe ringul de dans animat de orchestra de jazz, nu irezistibil este cuvântul inventat pentru a defini acest paradis feminin (ce nu stârneşte doar fiorii unui erotism descătuşat), ci inaccesibil, iar în opera lui Fitzgerald, acest cuvant se acoperă de sensuri infinite odată lipit de imaginea feminităţii, de parcă ar fi o silueta pusă în valoare de accesoriile luxuriante demne de o seară dansantă la Ritz.

Inaccesibile sunt intenţiile şi emotiile eroinelor adorate întâi de la distanţă, în preajma cărora gândurile ordonate ale personajelor masculine cu planuri de carieră în lumea bărbaţilor alfa din New York se ard precum aripile unor fluturi energici ademeniţi de lumina unei lămpi incandescente. Inaccesibil este amestecul dintre inocenţa visătoarei şi îndrăzneala tinerei abia ieşite din adolescenţă, care va renunţa la straturile pudorii de parcă ar fi drapajele unei rochii prea încărcate din vremea Sudului colonialist. Inaccesibilă este şi lumea tinerelor bogate şi răsfăţate din familiile cu ascendenţi notabili în micul oraş, o lume pe care adoratorii lor vor să o cucerească. Dar legătura dintre feminin şi inaccesibil se dezlănţuie prin acele nuanţe strălucitoare demne de huzurul anilor ’20 abia când se leagă de noul eden urban – visatul New York. Aici oricine îşi poate pune orice mască socială, un băiat sărac din Sud poate atinge prestigiul dacă are fler, carismă şi ambiţie (Decizia înţeleaptă), în timp ce un moştenitor fără griji poate cădea într-o melancolie înăbuşitoare, pe care vrea să o vindece prin aventuri, apartenenţa la un club exclusivist al high classului şi o ultimă reîntâlnire cu marea iubire (Băiatul cel bogat).

În acest New York devenit o babilonie a petrecăreţilor şi a marilor oportunităţi, raiul feminin înseamna amânarea dăruirii, absenţa promisiunilor, refuzuri inexplicabile, al căror motiv rămâne la fel de misterios precum un chip elegant peste care se lasă umbra unei pălării a la Coco Chanel, şi mai ales, risipa sub forma unor perle, ceasuri din safire, blănuri de samur roz şi jartiere cu diamante. Femeia devenită obiectul tuturor pasiunilor şi al reveriilor din barurile de jazz venea împreună cu acea recuzită costisitoare, devenită un blazon al huzurului din lumea plutitoare cu zgârie-nori. Doar că, în opera lui Fitzgerald, huzurul şi risipa nu erau nişte semne ale opulenţei, un talisman etalat pentru a ţine la distanţă teama de eşec, de revenire la meschinăriile sărăciei. Personajele sale nu calculează sumele pierdute, ci se lăfăie pur şi simplu de parcă toate extravaganţele noii epoci li s-ar cuveni, asemenea unui drept firesc. Este dreptul noii generaţii pierdute de petrecăreţi gata să risipească pentru a lua în râs chibzuinţa strămoşilor conservatori având pretentii de burghezi respectabili. Senzualitatea decadentă şi pierzania devin iluzia unei petreceri veşnice, apoi gala de deschidere a unei vieţi perfecte şi aperitivul servit discret înaintea unui trai domestic, dintr-o suburbie cochetă, unde se revine la obiceiurile celor bătrâni.

Or fi de vină apariţia ravisantei Zelda în viata lui Fitzgerald, prima dezamăgire în amor pusă pe seama unei situaţii financiare nesatisfăcătoare pentru liniştirea capriciilor stinse cu daruri exorbitante ale fetelor din înalta societate sau pur şi simplu tânjirea după acel paradis al tinereţii vesnice, din care dispar obligaţiile faţă de norme, prescripţiile moralizatoare şi rutina, în favoarea iluziei ce promitea senzualitatea unei vieţi nesăbuite. Cert este că toate personajele masculine din cele nouă povestiri, deşi par să deţina rolul principal, sunt inventate doar pentru a deveni oglinda în care se reflectă fascinaţia pentru o lume a femeilor emancipate, a celor abia ieşite din adolecenţa petrecută într-un orăşel din sudul conservator (Visuri de iarnă) sau în apartamentele de lux destinate unei moştenitoare pentru care ipostaza de orfană vine la pachet cu mari averi şi cheltuieli sentimentale fără noimă, terminate cu o farsă (povestirea Rags Martin-Jones şi Pr-ţul de W-les). Fitzgerald creeză genul de personaje masculine care nu mai ţin socoteala nopţilor şi averilor pierdute, aflate mereu pe buza prăpastiei, la graniţa dintre exaltare şi căderea în crunta dezamăgire.

Personajele lui Fitzgerald se pierd în ritmul propriei lor epoci, denumită şi Jazz Age sauanii de aur ai New York-ului. Citindu-i prozele scurte, ai impresia că el este inventatorul acelui tip de melancolie citadină, în care omul marilor oraşe ajunge să se piardă treptat în propriile amintiri readuse la viaţă într-un jazz bar, devenit locul evadării în pauza de după-amiază, sau de nuanţele unui apus prelins printre clădirile înalte. În majoritatea povestirilor din volumul Toţi acei tineri trişti, protagoniştii au sentimentul greu de exprimat al singurătăţii dublate de voluptatea memoriei afective, care îndulceşte amarul unei iubiri neîmplinite şi a temerii că ultima zvâcnire a bucuriei va pieri odată cu vestea că fata zvăpăiată ce îşi rupea tocurile pantofilor scumpi în ritmul febril al jazz-ului a revenit la viaţa conservatoare.

Deşi visează la acea libertate supremă pentru boemii anilor ’20, în care succesul financiar însemna o lejeritate hedonistă şi accesul în Olimpul fără calcule meschine, nicidecum dorinţa de putere, personajele simt că nu au scăpat încă de remuşcările provocate de încălcarea tradiţiilor burgheze ale Sudului, unde segregarea între clasele sociale încă mai exista. Pentru ele New York-ul era locul pierzaniei în care nu staţionau decât pentru a-şi confirma virilitatea prin succes, urmând să fie repede părăsit pentru o suburbie lipsită de tentaţii. Vor fi prinse aşadar între plăceri, singurătate, nonconformism şi dorinţa de a demonstra că pot fi în stare să menţină rangul social atât de apreciat în Sud. Totuşi, această dualitate de tip hedonism-morală burgheză, Nord-Sud, avere-sărăcie, prestigiu-ratare, oportunism-altruism nu este redată pe un ton vehement, prevestitor al unor mari tragedii, ci prin umorul neaşteptat căptuşit adesea cu nostalgia ce domoleşte mereu tristeţea nelipsită din universul personajelor create de Fitzgerald. Dacă te aştepţi la tristeţea detrămării unei lumi strălucitoare, care îi pândeşte mereu pe mai toţi eroii lui Fitzgerald, vei găsi câteva povestiri în care întâmplările iau o turnură comică neaşteptată, plină de compasiune (Puiul de somn al lui Gretchen, Petrecerea pentru copii, Iertarea de păcate).

În Toţi acei tineri trişti găseşti imaginea unei epoci ravisante, poleite cu un glamour pestriţ. Aici, toate personajele care ajung să risipească, apoi să se risipeasca pot uneori să îşi transforme propriile drame şi pierderi într-o poezie a omului contopit cu spaţiul citadin acaparant şi copleşitor, unde mai găseşte oaze de speranţă (trecătoare precum un miraj, ce-i drept) şi de revederi atunci când are impresia că întreaga existenţă i s-a transformat într-un salon de dans părăsit după ce s-a terminat petrecerea cu ale ei răsfăţate şi zăpăcite flapper girls ce promiteau o viaţă lipsită de banalitate şi norme rigide.

  Editura Polirom, 2014

imagini: Guy Pene Du Bois (www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com)/Jared Joslin (www.facebook.com/Istorii-la-feminin)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here