Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

0
2203

În ciuda a tot ceea ce s-a spus despre el în tabăra contestatarilor, multe scene din Touch Me Not degajă o delicateţe plină de empatie, fiind o alternativă de un nonconformism radical (dar bine calculat) la clasicele discursuri despre frumos (găsit chiar şi acolo unde nu te-ai fi aşteptat). Este mai degrabă un film care provoacă nu pentru a şoca spectatorul, ci pentru a-l face să caute umanitatea născătoare de compasiune chiar şi în cotloanele psihicului sau în zonele despre care mulţi au spus că ar fi doar o sursă a deviaţiilor şi a fantasmelor putrede.

Adina Pintilie deţine un talent la care tânjesc mulţi regizori ce abordează temele tabu. Surprinde sofisticat, dar fără acele sforţări extravagant-artificiale, conţinuturile ascunse ale psihicului ce nu pot fi traduse în cuvinte, ci doar expuse prin simboluri vizuale demne de compoziţiile suprarealiste aduse de obicei în minimalismul oniric al unui muzeu de artă contemporană.

Regizoarea transformă în stranietatea cathartică asociată artei avangardiste tot ceea ce ar provoca teamă şi dezgust, explorând astfel temele inconfortabile ce ţin de sexualitate fără a exiba şi fără a trimite în zona excentricităţii facile. Ştie cum trebuie să apropie camera de un nud astfel încât să descurajeze voyeurismul în favoarea experimentului pur estetic (primele cadre amintesc de revoluţia produsă de filmul experimental al lui Warhol – Sleep – din 1963).

Nu trebuie să treacă prea multe minute de la începutul filmului până să îţi dai seama că despre Touch Me Not s-ar fi vorbit multă vreme de la premieră chiar şi dacă nu ar fi luat Ursul de Aur la Berlinale. Dar motivele sunt cu totul altele decât acelea invocate de cei ce au prezentat filmul ca “îndrăzneţ” şi “explicit”.

Ceea ce produce undele de şoc nu este prezentarea frustră şi explicită a sexualităţii şi a călătoriei de recuperare a propriului erotism în care se aventurează personajul central feminin, ci modul în care te îndeamnă să cauţi valoarea estetică a sexualităţii prin schimbarea percepţiei asupra a tot ce poate fi considerat dezirabil, acceptabil. Corpurile personajelor, privirile lor ermetice, mărturiile şi transgresarea graniţelor dintre feminin şi masculin te coboară în acea zonă a sexualităţii asociată cu subsolul în care nu se prea intră decât atunci când sunt căutate lucruri interzise, destinate cabinetelor de curiozităţi. Totuşi, nu vei găsi nimic dintr-un cabinet de curiozităţi în filmul Adinei Pintilie.

Spre deosebire de regizorii care vor să arate cât de alienat şi deviant a ajuns să fie omul din societăţile civilizate occidentale când îşi procură plăceri, Adina Pintilie captează tot ce iese din standardele tradiţionale ale normalului prin imagini ce amintesc de empatia şi deschiderea unui artist vizual suprarealist, care înlocuieşte denunţul bizarului cu pledoaria reconfortantă pentru alteritate.

Touch Me Not este genul de film care face valuri fără a-ţi da impresia că regizoarea Adina Pintilie a premeditat stârnirea curiozităţii şi controversa prin exploatarea ostentativă a tabuurilor, a tot ceea ce ţinem în noi şi trăim doar în tăcere toată viaţa, aşa cum a făcut protagonista. Dimpotrivă, regizoarea prezintă cât se poate de firesc, inteligent, profund (aproape de sensul psihanalitic) şi cât se poate de securizant acea parte a sexualităţii înconjurată de nimbul de curiozitate dătătoare de vinovăţie dublată de angoasă. Reuşeşte acest lucru prin plasarea personajului feminin care îşi explorează proprii demoni şi confuzii sexuale într-un spaţiu simplu, invadat de alb, însă un alb care permite trecerea spre stranietatea care te absoarbe, te extrage cu totul din lumea exterioară şi te aruncă în lumea personajelor, şi pe care nu o poţi descrie în cuvinte fără a-i risipi farmecul.

Adina Pintilie a creat plăcere estetică exact acolo unde s-ar fi instalat grotescul asociat unui documentar necosmetizat. Şi-a înconjurat personajele de un decor minimalist imersiv, aşa cum o poate face doar un regizor pasionat de arta avangardistă, capabil de a simţi acel amestec unic dintre mister, sublimul oniric, adesea obţinut dintr-un singur detaliu sau prin captarea formelor geometrice, şi angoasa dătătoare de voluptate (nu degeaba Adina Pintilie este legată de singurul festival de film avangardist din România – Bucharest International Experimental Film Festival).

Exact ca într-o galerie de artă contemporană amenajată într-o clădire în care formele geometrice pot crea magia asociată nelumescului, pierderii securizante de sine prin intrarea într-o altă dimensiune, spaţiul în care se mişcă protagonista filmului – o femeie care îşi analizează oscilaţia între dorinţa sexuală şi teama de împlinire a ei – îţi trezeşte senzaţii şi emoţii amestecate. Spaţiul alb a devenit un alt personaj al filmului, unul care se impune şi care transformă decorul minimalist într-un vortex de amintiri, confesiuni şi senzaţii pe care le împinge într-o zonă oniric-abisală, într-un mod cât se poate de vag şi discret, fără intruziuni psihanalitice decodificate superficial, deşi filmul le va da multe subiecte de discuţii celor pasionaţi de psihologia inconştientului.

Filmul Adinei Pintilie te scoate din zona de confort chiar dacă eşti familiarizat cu filmele experimentale ce expun într-o manieră explicită sexualitatea umană. Touch Me Not a surprins până şi în ţările cu îndelungată tradiţie cinematografică de avangardă, unde femeile s-au jucat ingenios cu tehnicile şi temele prin care au sfidat convenţiile, fie ele stilistice sau morale.

Până şi un obişnuit al muzeelor de artă contemporană sau al festivalurilor de film experimental va recunoaşte că Touch Me Not este un film cum nu a mai văzut până acum. Totul îl face greu de încadrat, de etichetat: de la hibridul între ficţiune, cercetare, eseu şi documentar la personajele ieşite din tipare. Însă cel mai mult intrigă modul eliptic, evaziv până la voalarea totală, de a prezenta posibilele cauze din spatele fricii de atingere despre care vorbeşte personajul central (nu vei asista la previzibila anchetă psihanalitică). Totuşi, ceva a rămas la fel: pledoaria discretă şi eficientă pentrul cinematografia neconvenţională, care permite exprimarea securizantă a tot ceea ce produce insecuritate, stupefacţie şi confuzie angoasantă.

Prin schimbul de roluri dintre actor şi regizor într-una dintre cele mai simple dar puternice scene din film, Adina Pintilie continuă şi împrospătează demersul artiştilor avangardişti din secolul XX, care au transformat camera de filmat într-un personaj invizibil care negociază limitele percepţiei subiective şi autenticitatea legată de accesul spectatorului la realitatea personajelor. Adina Pintilie are toate şansele de a fi astfel inclusă în galeria artiştilor iconici din istoria cinematografiei progresiste, ce au făcut din filmele lor o reflecţie asupra misiunii pe care o are un cineast în relaţia cu actorii şi cu expunerea rolurilor de gen pe marele ecran.

Citeşte şi Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here