Tous les matins du monde – Dragoste, pierdere si muzica

0
296

Un muzician al secolului al XVII-lea într-o poveste ieşită din timp. O alegorie a pasiunii pentru arta devenită raţiunea de a fi şi o parabolă nostalgică precum o vilă renascentistă la apus despre iubire şi pierdere, glorie şi renunţarea la privilegii pentru izolarea în mijlocul sunetelor. Tous les matins du monde poate fi considerat un roman care, deşi te ancorează în atmosfera unei anumite epoci, îţi lasă impresia unei atemporalităţi suspendate în lumea unui artist retras în propriul univers, cum găseşti în acele picturi din secolele XVII-XVIII, în care personajele dintr-o grădină luxuriantă capătă mina diafană a unor statui mitice captive în propriul Eden. Tot într-un paradis şi-a dorit să se izoleze şi Monsieur de Sainte Colombe, un zeu al violei din secolul al XVII-lea, cunoscut datorită concertelor date alături de cele două fiice ale sale, în care interpreta compoziţii ajunse şi la urechile aristocraţilor din preajma regelui. Misterul întreţinut de scriitura lui Pascal Quignard, sumară în detalii biografice şi psihologice privind identitatea acestuia, creează acea aură pe care i-o atribui unui personaj de legendă, unei personalităţi exotice, desprinse de realitatea istorică.

Tous les matins du monde - main imageStraniul ce înconjoară personajul creat de Pascal Quinard este întreţinut de alte două trăsături ale sale, pe lângă talentul ce-i atrage până şi dorinţă regelui de a-l avea aproape: melancolia rămasă în urma unei iubiri pierdute şi austera discreţie înecată în tăcere. Sainte Colombe este un taciturn care ajunge să respingă orice altă formă de comunicare prin artă care nu are legătură cu muzica, singura plăcere furnizată de alt simţ decât cel auditiv fiindu-i oferită de pânzele cu naturi moarte realizate de pictorul Baugin, strâns legate de o prezenţă feminină reîntoarsă dintr-o altă lume. Totuşi, departe de a fi un capcăun virtuoz, un excentric ursuz, zăvorât în propriul talent ca într-o fortăreaţă de nedeschis, Sainte Colombe simte lumea din jur printr-o acuitate afectivă pe care doar marile drame o pot oferi, alegând să exprime doar prin sunetele violei spectacolul babiloniei umane redat de inflexiunile vocii, de la suspinul une tinere fete până la plânsul unui bătrân, de la strigătul de luptă la respiraţia uşoară a unui copil, până la gâfâitul sacadat pe care îl provoacă plăcerea. Aproape izolat de lumea cuvintelor, în cabana din mijlocul pădurii unde compune şi exersează din zori şi până la apus, preferă să păstreze din real doar imaginile ce-i însufleţesc reveriile prin care o poate readuce înapoi pe soţia stinsă mult prea devreme.

Dar timpul celorlalţi se va strecura în oaza încremenită într-o atemporalitate a sunetelor inspirate de vizitele făcute de soţia lui dispărută cu ani în urmă, pe care o percepe la graniţa dintre spectrul oniric şi realitatea carnală. În lumea celorlalţi există un timp al feminităţii abia mijite odată cu metamorfozele fiicelor sale ajunse la vârsta adolescenţei, care îi spionează refugiul pentru a capta ultimele compoziţii păstrate în sacralitatea unui secret de către Sainte Colombe, şi, mai ales, un timp al senzualităţii nestăvilite strecurate în paradisul acordurilor divine ale violei prin sosirea lui Marin Marais, un tânar dornic să-i devină ucenic marelui artist ce şi-a permis să-l refuze până şi pe rege atunci când i s-a oferit mult-râvnitul privilegiu de a transforma Curtea într-o anexă a paradisului său. Departe de credinţa în beneficiile fugii de plăcerile vulgare şi de vanităţile hrănite de un festin regal, ce l-a făcut pe Sainte Colombe să-i arunce sfidător un refuz celui trimis de rege pentru a-l ispiti- Mai bine să-mi lumineze mâinile soarele asfinţitului decât aurul pe care mi-l oferă el. Mai bine cu straiele mele decât cu perucile voastre înfoiate. Mai bine cu găinile mele decât cu violoniştii regelui şi mai bine cu porcii mei decât cu sfinţia voastră – elevul Marin Marais nu se teme de voluptăţile carnale atunci când este ademenit de fiicele maestrului său, şi nici de cochetăria flamboaiantului Versailles.

În ciuda unei aparente frivolităţi şi a înclinării spre deliciile trecătoare, Marin Marais va fi singurul capabil de a exprima în cuvinte tot ceea ce maestrul său refuză, negându-le orice putere în faţa muzicii. După ce îi bulversează existenţa retrasă, acest novice îl va provoca să dea naştere unuia dintre cele mai frumoase dialoguri despre puterea sunetelor din istoria literaturii, care impresionează tocmai prin talentul de a face să vibreze trăirile asociate marilor drame umane prin replici simple, ce nu transformă subtilitatea în disperarea zgomotoasă. Puţine dialoguri au putut face nişte cititori melomani să-şi imagineze sunetele fără a face referire la un portativ, aşa cum a reuşit cel dintre Sainte Colombe şi Marin Marais. Este un dialog ce poate fi considerat şi cântecul de lebădă al compoziţiilor secrete, pe care protagonistul vrea să le facă dispărute după moartea sa, din motive abia ghicite în ultimele vorbe schimbate cu Marais.

Tous les matins du monde te atrege aşa cum o face o străduţa înţesată de anticarii ce îşi expun porţelanurile şi tablourile cu naturi moarte sau amorezi în ţinutele din Parisul altor veacuri. Chiar dacă ţi se par demodate şi pretenţioase pentru spaţiile mici din blocurile cutii de chibrituri în care poţi închiria ieftin una-două camere, transformându-te în fratele de suferinţă al unui boem dintr-o mansardă ce dă spre malul stang al Senei, tot nu rezişti fără să te opreşti în faţa vitrinelor pregătite să expună suvenirurile unei epoci pe care greu ţi-o imaginezi ca fiind reală, cu toate acele personaje, ţinute grele şi cutume stranii pentru lumea iubirilor aduse la zi pe ecranul unui smartphone. Pascal Quignard redă imaginea unei lumi vetuste, în care prăpastia dintre universul personajelor şi lumea noastră nu este adâncită (doar) de obiceiurile diferite sau de vestimentaţia caracterizată de o extravaganţă incomodă, ci mai ales de modul în care aceste personaje filtrează realitatea, printr-o viziune asupra existenţei umane considerată a fi o excentricitate a spiritului chiar şi de spiritualii epocii lor. Totuşi, lectura nu este greoaie şi are efectul unui catarsis reconfortant la confluenţa dintre vizual şi auditiv, dintre iubirea senzuală apăsătoare şi fantasmarea diafană prin care poate fi suportat efemerul fiinţei umane. Tous les matins du monde face parte din categoria romanelor în care nu se reface doar decorul unui trecut, ci însăşi călătoria pentru găsirea unui paradis interior care transformă exteriorizarea frumuseţii prin artă.

Pentru cititorii atinşi mai mult de frumuseţea vizuală, Pascal Quignard a colaborat cu Alain Corneau pentru ecranizarea acestui roman (filmul are acelaşi titlu), în care îi puteţi vedea pe actorii Gerard Depardieu, Guillaume Depardieu, Jean-Pierre Marielle (Sainte Colombe), Anne Brochet şi Carole Richert. Coloana sonoră a filmului ce vrea sa recreeze universul secret al personalui central este asigurată de Jordi Savall, muzicianul catalan dornic să readucă în prezent compoziţiile medievale, renascentiste şi baroce, îndrăgostit, asemenea lui Saint Colombe, de violă.

Tous les matins du monde - copertaEditura Gallimard, 1991

 

picturi: Guy Rose (feature image)/Baugin; WikiPaintings.org/wikiwand.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here