Transit – Un love story contracronometru

0
791
foto: Independenta Film

Prezentat la Berlinale în 2018, Transit are potenţialul unui film de referinţă nu numai datorită subiectului abordat – supravieţuirea prin apropierea de ceilalţi în timpuri sufocante – ci şi modului nonconformist şi alegoric de a folosi imagini şi decoruri din prezentul nostru pentru a reda atmosfera din prezentul Franţei de acum câteva decenii.

Aşa cum a demonstrat şi în Phoenix – care avea influenţe de film noir şi din Hitchcock – regizorul Christian Petzold reuşeşte să transforme istoria într-un film plin de suspans. În Transit, noul său film, suspansul este pompat într-un love story aflat sub presiunea timpului.

Vei descoperi un film înşelător, în care mesajele umaniste şi realitatea istorică sunt amestecate straniu şi neconvenţional în tentativa de evadare a unui cuplu din Franţa ocupaţiei naziste. Suprinzător pentru un astfel de film, evenimentele sunt redate fără ca simbolurile şi imaginile sordide să invadeze sala de cinema, deşi efectul asupra spectatorului va rămâne la fel de tulburător.

Plasând o dramă luată din anii ’40 şi expusă pe fundalul unei Marsilii actuale, scăldate de acea lumină solară dulce-melancolică, regizorul prezintă, într-un stil reîmprospătat, neaşteptat şi trepidant precum un thriller, clasica poveste de iubire înfiripată în vreme de război. Protagoniştii acestei poveşti ce se petrece în anii ’40 sunt Georg, un fugar din Paris, care fură identitatea unui scriitor prigonit de nazişti, şi Marie, soţia scriitorului a cărui identitate a fost luată de Georg.

Georg (Franz Rogowski) şi Marie (Paula Beer) trebuie să găsească rapid modalitatea de a face rost de bilete pentru fugi cu primul vapor ce pleacă din Marsilia spre America de Sud, unde pot scăpa de nazişti. Marea provocare a lui Georg este aceea de a o convinge pe Marie să i se alăture în tentativa de a părăsi Europa, ştiind că aceasta a început între timp o relaţie cu un alt bărbat, după ce soţul ei dispăruse în Parisul invadat.

Transit are ca temă secundară efectul salvării personale asupra conştiinţei. Într-unul dintre dialogurile purtate de Georg şi Marie apare întrebarea: Cine uită primul? Cel părăsit sau cel ce părăseşte? Întrebarea leagă scenariul filmului de conştiinţa autoarei ce a scris romanul care l-a inspirat pe regizor. La baza filmului a stat romanul omonim al Annei Seghers, nevoită să ia calea exilului, unde a şi scris Transit.

Pentru a nu repeta stilul de multe ori previzibil al filmelor de succes ce redau evenimentele dramatice prin care trece un cuplu hăituit în Europa cucerită de Hitler, Christian Petzold a renunţat la costumele naziştilor, cu acea zvastică sinistră. În Transit, străzile Franţei nu sunt sofocate de simboluri ale morţii. Petzold nu se foloseşte aşadar de invazia uniformelor verzi pentru a crea suspansul urmăririi, al hăituirii, ci alege mai degrabă imagini ale Franţei actuale.

Nu zvasticile atârnate pe marile cladiri ale Franţei, pe care le vezi de obicei în filmele-cult, îţi dau fiori, ci pericolul respirat de fiecare stradă sau încăpere claustrofobă, unde se refugiază personajele blocate într-o expectativă anxiogenă. Hăituitorii poartă intimidantele uniforme negre asociate jandarmilor sau forţelor speciale din prezent, încât ai impresia că vezi mai degrabă o poveste despre vânarea imigranţilor din zilele noastre, nicidecum despre tragediile din perioada nazistă. Interioarele, obiectele de mobilier sau personajele care joacă rolul figuranţilor nu mai au aceeaşi importanţă în redarea atmosferei din alte decenii prin elemente vizuale iconice.

foto: Independenta Film

În afară de hainele purtate de Marie, ce au un aer uşor vintage, locuitorii Parisului şi ai Marsiliei îţi dau impresia bizară că există o ruptură între timpul personajelor şi al celorlalţi. Ruptura subliniată la nivel vizual poate fi interpretată în cheie postmodernă drept o relativizare a percepţiei subiective, un dialog între două timpuri nesincronizate, aflate în relaţie schizofrenă: timpul celor ce au devenit ţintele naziştilor, ce s-a oprit în anii în care aceştia au pierdut tot, şi timpul celor ce au asistat pasivi – un timp care şi-a urmat cursul de dinaintea invaziei.

Singura imagine care uneşte cele două timpuri este imaginea-simbol a portului devenit ultima speranţă pentru evreii şi francezii antinaziştii ce au reuşit să facă rost de bilete spre America de Sud în ultima secundă. Goana personajelor pentru obţinerea biletelor salvatoare, presărată cu situaţii riscante şi imprevizibile, aminteşte de romanul Noapte la Lisabona, scris de Erich Maria Remarque.

Datorită acestei idei de a plasa povestea în decorurile Marsiliei contemporane, Transit începe să semene mai degrabă cu filmele palpitante ce includ urmăriri, soluţii spontane pentru fentarea personajelor negative din ce în ce mai ameninţătoare şi tentativa de fugă a protagoniştilor implicaţi într-o poveste de iubire imposibilă, interzisă de fantomele propriului trecut, nu doar de istorie. Astfel, descoperi că nu doar istoria stă în calea fericirii celor doi protagonişti, ci şi vinovăţia alimentată de secretul legat de falsa identitate a lui Georg sau de reacţiile derutante şi imprevizibile ale lui Marie, care tot amână plecarea.

foto: Independenta Film

Renunţarea la decorurile specifice anilor ’40 în favoarea captării unei Marsilii din prezent a permis devierea poveştii spre o alegorie cu mesaj umanist şi aluzii introspective la prezent. Filmul este precum o metaforă ce se încăpăţânează să denunţe camuflarea trecutului într-un prezent la fel de ostil cu dorinţa fiinţei umane de a fugi dintr-o ţară natală aflată sub teroare pentru a începe o viaţă nouă, într-o altă parte a globului.

Perspectiva neconvenţională care ţine de unghiul de explorare a urmelor lăsate de perioada nazistă asupra conştiinţei va împărţi spectatorii în doua tabere. În tabăra entuziaştilor se află adepţii abordării postmoderne a unui roman emblematic pentru o anumită perioadă, a cărui ecranizare invită la reflecţii asupra istoriei repetitive şi a ipostazei nomade a omului prins sub vremuri, aflat într-o continuă încercare de a-şi găsi locul securizant. Aceştia vor aprecia modul în care tăcerile personajelor vorbesc de fapt cel mai bine despre acea senzaţie stranie şi angoasantă a fiinţei umane devenite o fantomă în propria existenţă ori de câte ori societatea şi istoria nu îi permit stabilitatea şi nu îi respectă nevoia de a le da un sens coerent atât experienţelor personale, cât şi realităţii exterioare.

În tabăra contestatarilor şi a celor dezamăgiţi de plasarea acţiunii în decoruri actuale se numără cei ce şi-ar fi dorit o mai bună scufundare a spectatorului în atmosfera acelei perioade. Printre ei se află şi adepţii înţelegerii istoriei prin revizitarea cutremurătoare a unei epoci folosind acurateţea elementelor ce ţin de costume şi decor, menite să redea mult mai realist şi mai autentic teroarea nazistă.

Transit nu este un film care tratează la fel de palpitant şi relaţia emoţională dintre personaje. Regizorul preferă nişte personaje care îşi vorbesc mai mult din priviri şi prin gesturi enigmatice. Sunt genul de personaje care amână dialogurile menite să clarifice deciziile sau mesajul acţiunilor. Această ambiguitate poate fi o sursă ce amplifică misterul, dar pentru anumiţi spectatori poate deveni frustrantă. Ei îl pot acuza pe regizor că a diluat consistenţa psihologică a personajelor şi nu a confirmat abilitatea actorilor Franz Rogowski şi Paula Beer de a face nişte roluri mult mai sofisticate.

Unor spectatori impresionati de filmul anterior al regizorului (Phoenix), cu a lui cromatică mult mai elaborată, demnă de atmosfera unui film noir stilizat, şi de modul în care ambiguitatea din Phoenix devenise un element vital pentru succesul filmului prin implicarea afectivă a privitorului, Transit li se va părea artificial, derutant şi incoerent.

Citeşte şi The Invisibles – Prietenia învinge

Paradise – O altă perspectivă asupra salvării prin iubire

The Invisibles – Prietenia invinge

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here