Trenul M – Cafea, drumuri si multe carti

0
775

Patti Smith poate face un periplu sublim chiar şi din revenirea unui student de la Satu Mare tocmai în campusul din Bucureşti…în varianta masochistă, adică pe calea ferată.

Călătorul va trebui să îndeplinească doar câteva condiţii pentru a se simţi bine cu Trenul M în timp ce trec (prea) numeroasele ore până la destinaţie. Să empatizeze cu dependenţii de cafea, mai ales cu aceia deveniţi victimele unei rutine ce îi face să se întoarcă la o singură cafenea. Să considere lectura un adevărat drog. Să ştie cine sunt Yukio Mishima, Roberto Bolano (Patti are un cult pentru el), Paul Bowles sau dubiosul de Paul Genet. Să fi fost impresionat de povestea Fridei Kahlo sau a Sylviei Plath. Să fi încercat literatura niponă. Să nu-şi bată joc de cei fascinaţi de proza lui Haruki Murakami, chiar dacă îi plac autorii mai vechi. Să fi regretat măcar o dată că s-a născut prea târziu pentru a-i mai apuca pe beatnici. Să fi îngropat nişte obiecte simbolice în semn de omagiu adus unui artist controversat, chiar lângă mormântul acestuia. Să fi visat cum ar fi să lase totul baltă şi s-o ardă boem într-o căsuţă derăpănată de pe malul mării, recondiţionată pe ici, pe colo, şi să cutreiere lumea cu aparatul foto de gât…pentru a surprinde aspectele necomerciale ale unui loc turistic, pe care să le trimită apoi însoţite de un text inspirat unei reviste de cultură alternativă când i se termină banii.

Orele interminabile ale unei zile monotone devin o voluptate dacă te regăseşti în gândurile unei rebele îndrăgostite de scriitorii generaţiei Beat. Patti Smith este o astfel de rebelă, care nu se cuminţeşte niciodată şi care şi-a descoperit propriul ritm interior, debranşat de la cotidianul repetetiv, chiar dacă şi-a stabilit propria rutină citind şi recitind Cronica păsării-arc, mergând la aceeaşi cafenea sau urmărind compulsiv seriale poliţiste (una dintre marile sale plăceri în momentele de tristeşe si de melancolie sufocantă).

La vârsta la care alte femei îşi plimbă nepoţii prin parc, ea o fugă până în Maroc pentru a bea o cafea în memoria idolilor săi, pentru a-i lua un interviu lui Bowles, pentru a întâlni un crescător de cămile gata să-şi boteze exemplarul reuşit cu numele lui Hendrix, în drumul spre cimitirul unde se odihneşte Jean Genet, delicventul asumat, cu talent literar, căruia sentimentala Patti îi lasă un suvenir din Guyana, după ce a trecut şi pe la Rimbaud pentru a-i lăsa şi lui nişte mărgele din Abissinia cafelei, unde poetul decadent nu s-a mai putut întoarce înainte să moară. E clar! Cu asemenea detalii, îţi dai seama că te afli în faţa unei succesiuni de gesturi, fapte şi călătorii înţelese doar de visătorii incurabili, a căror dependenţă de cărţi, drumuri şi cafeaua pe stomacul gol sau în ore târzii se acutizează odată cu înaintarea în vârstă. Cu alte cuvinte, Patti Smith te descrie pe tine, cel ce vrea să-şi păstreze sufletul de hoinar, indispensabil pentru nebunii care vor îmbătrâni frumos. Această carte, dincolo de amestecul dintre jurnal, improvizaţii sub forma unor impresii trecatoare şi recomandări literare inedite, mai este şi un manual care te învaţă cum să te pregăteşti pentru acea perioadă de după aniversarea vârstei de cincizeci de ani, dacă nu vrei să fii considerat/ă un moş ciufut/o babă comunistă.

Trenul M prelungeşte călătoria începută cu amintirile din cartea Pe când eram doar nişte puşti. O regăseşti pe aceeaşi Patti Smith pe care să o tot iei în Vamă, aia care era încă Veche, cu aceleaşi colecţii de mărturii prin care te face să crezi că a trăit mai multe vieţi decât tine. Paginile din Trenul M abundă în declaraţii de iubire literară, pasaje din vise, revizitări sentimentale sau amintiri din epocile unei dezordini creative, de care nu te mai saturi, mai ales dacă eşti un suflet confruntat la un moment dat cu momente de solitudine forţată de pierderi sau despărţiri prea dureroase. În marile oraşe, unde se călătoreşte cu autobuzul sau cu metroul, Trenul M este un medicament pentru sufletele care şi-ar dori exotismul unei după-amiezi trândave la cafeneaua Pasternak din Berlin, unde locul de sub fotografia lui Bulgakov nu este niciodată ocupat pentru devoratorul de cărţi şi de nostalgii trezite la viaţă de o zi mohorâtă.

Scrisă după moartea partenerului care i-a fost şi marea iubire, Trenul M poate fi şi o terapie prin confesiune, discretă şi fără jelanie, cu pasaje autoironice şi umor de copil posesor al unei duioşii ghiduşe. Patti îţi arată cum îi poţi supravieţui unei singurătăţi marcate de un dor imposibil de alungat, atâta vreme cât nu ai uitat să guşti licoarea preferată – cafeaua, într-un local foarte puţin cunoscut, aproape anonim, în care ai masa ta dacă te chinuie talentul să scrii (poţi încerca şi varianta citadină: laptopul cu idei de proiecte pentru job, care vin cel mai bine când asculţi o muzică veche). Poate nu vei putea lua acasă scaunul preferat dacă micuţa cafenea se va închide pentru totdeauna, neavând privilegiile unui artist de calibrul lui Patti Smith, dar te vei simţi egala ei în materie de lecturi dacă ai obsesii literare comune. Şi e aproape imposibil să nu le ai dacă la rândul tău deţii un suflet boem, îndrăgostit de peripluri solitare prin casă, încercând să mai găseşti ceva bun de citit, dacă îţi plac stranietatea din romanele scrise de Murakami sau dacă te-ai plimbat măcar imaginar prin Tangerul generaţiei damnate de scriitori şi muzicieni care au zguduit anii ’60.

Nu e greu să-ţi dai seama din primele rânduri că Trenul M solicită, pentru continuarea călătoriei, o apropiere a cititorului de autor prin împărtăşirea unor tabieturi. De fapt, cartea lui Patti Smith este o sincronizare de tabieturi între autor şi cititor, şi la fel bine poate fi o carte despre scrisul de tip confesiune, despre fraze răzleţe ieşite din memoria involuntară şi din asocieri libere de idei, impresii, amintiri, într-un du-te vino continuu, despre senzaţiile trezite de cafeaua prin care va fi salvată o clipă dintr-o zi proastă. Patti Smith vorbeşte despre intimitatea regăsită prin descoperirea unui local de suflet, despre vârstă de aur revelaţiilor artistice şi despre cum să te apropii de un veac printr-o singurătate frumoasă (Patti Smith este un guru al solitudinii care nu duce până la capătul exasperării, ci la masa unei cafenele de pe malul mării, aceeaşi cafenea pe care o descria un artist marocan apropiat al marilor literaţi ce i-au inspirat pe hippioţii ajunşi în lumi exotice).

Trenul M este o carte a empatiilor exprimate prin gusturi literare similare, printr-o legătură sufletească sudată de preferinţe împărtăşite. Pe această Patti Smith nu o citeşti. O simţi lângă tine când nu vrei să vezi pe nimeni, când ai vrea de fapt să te scufunzi în tine precum o vietate pe fundul acvariului după o zi proastă. O asculţi vorbindu-ţi despre cărţile preferate, despre ce avea şi ce a pierdut şi despre cum o salvează de fiecare dată un dor de ducă ori de câte ori e tristă. Deşi te face să te simţi precum un sedentar conformist pe lângă ea, te simţi în pielea lui Patti Smith prin acele pasaje despre viaţa ei în care descrie senzaţii, manii şi trăiri din viaţa ta. Uneori, anumite pasaje autobiografice se preling precum scenele dintr-un film puţin cam monoton, dar perfect pentru voluptatea introvertitului care mai găseşte un suflet geamăn în cuvintele prin care Patti Smith recunoaşte preferinţa fermă spre propria lume interioară. Alte pagini, în schimb, se deschid exuberant şi alert spre ţărmuri îndepărtate şi lasă în urmă New Yorkul despresiilor reapărute odată cu apropierea de un an nou cu planuri despre care pragmaticii întreabă indiscret când se revăd ciclic, la cina de Crăciun.

Trenul M este o carte despre un copil bătrân care, după cincizeci de ani de experienţe artistice, a devenit mai tânăr decât un adolescent. Mai este şi despre acea eternă hoinăreală a celui având multe amintiri dintr-o tinereţe biologică plină şi care nu şi-a epuizat pasiunea, şi nici visurile care păstrează o tinereţe interioară când biologicul îngustează orizonturi. În cuvinte simple, dar în amintiri excentrice pentru zilele noastre cu alte valori şi dependenţe de confortul rutinei sau de rebeliunea fragmentată între programul fix şi orele de după seriozitate, Patti Smith a strecurat promisiunea unui apus în care salonul de geriatrie este înlocuit de un irezistibil dor de ducă. Şi a formulat promisiunea tocmai în acele zile în care se simţea cum nu se poate mai singură.

Trenul MEditura Polirom, 2016

Citeşte şi Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here