Tsukuru Tazaki cel fara de culoare si anii sai de pelerinaj, de Haruki Murakami – Retrospectiva in roz

0
331

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj, roman lansat la o distanță de patru ani de trilogia 1q84, a fost așteptat de fanii japonezi a lui Haruki Murakami cu o fervoare de obicei asociată ultimei apariții dintr-o serie pentru adolescenți. Linii de cumpărători la ușile librăriilor așteptând punerea în vânzare a cărții la ora 12 noaptea și titluri scrise în bold pe primele pagini ale ziarelor românești, care anunțau apocaliptic Fenomenul Murakami, noua formă de epidemie venită din Asia după gripa porcilor, ce te face să cumperi acest roman și melodia „Ani de pelerinaj” a lui Liszt în interpretarea lui Lazar Berman, la care personajul principal face referiri constante. În prima săptămână, un milion de japonezi au fost infectați și puteau fi văzuți cu ochii injectați și mâini tremurânde citind cartea pe străzile nipone, în timp ce magazinele erau invadate de bolnavi în căutarea cd-ului cu Berman, acesta epuizându-se într-un timp foarte scurt. 

Ritmul melodiilor lui Liszt e echivalentul muzical al romanelor lui Haruki Murakami. În timp ce asculți/citești, îți lași propria viață să se evapore și te învârți năucit de cuvinte/sunete printr-un peisaj aparent idilic , dar înțepenit într-o amorțeală a simțurilor, cu un monstru ce așteaptă sub pielea subțire a realității să iasă la iveală și să topească glacialitatea primelor pagini/acorduri.

Există un fenomen psihologic cunoscut ca „retrospectivă în roz”. Pe scurt, oamenii au tendința de a-și aduce aminte de anumite momente din trecut într-o manieră exagerat pozitivă. Experiențele noastre anterioare sunt oaza paradisiacă la care ne întoarcem cu nostalgie, iar creierul nostru neutralizează aspectele negative ale trecutului în folosul confortului nostru din prezent. Pentru personajul principal, Tsukuru Tazaki, vârsta de aur a fost și rămâne perioada liceului, singurul moment când a simțit că face parte din ceva, un grup de 5 prieteni din Nagoya, fiecare cu o culoare în numele lor – o metaforă ușor forțată şi fiecare cu un rol bine definit: Neagra, fata deşteaptă şi sarcastică, Dalba, cea frumoasă şi cu înclinaţii artistice, Albastru, rugbistul cu calităţi de lider şi Roşu, cu o inteligenţă peste medie, competitiv şi cu o aversiune faţă de reguli – în afară de Tsukuru. Numele lui înseamnă a face, el este cel fără de culoare, dar singurul cu un vis, să construiască gări. Ajunge să se ocupe exact cu asta, dar doar după experiența traumatizantă de a fi exilat din grup în anul doi de facultate, fără nici o explicație, cu un telefon care îi spune că ar fi mai bine să nu se mai vadă niciodată.

Amintirea asta îl macină până la a-l aduce în pragul suicidului, de unde primele cuvinte ale romanului În anul doi de facultate, din iulie până în ianuarie, anul următor, Tsukuru Tazaki se gândise aproape numai la moarte. Dar pe parcurs el se concentrează pe obsesia lui pentru gări și ajunge un bărbat de 36, cu o viață comodă financiar, dar rutinată, marcată de sentimentul goliciunii interioare, regret și singurătate. Până la Sara. Ca în fiecare roman a lui Murakami, o femeie îl trimite în călătoria inițiatică pe care a tot amânat-o. Tsukuru pornește în căutarea vechilor lui prieteni și în dezlegarea misterului exilului său ce a lăsat o cicatrice atât de adâncă în mintea sa. Paşii o să-l poarte într-un pelerinaj printre secrete, pasiuni ascunse, crime rămase nerezolvate şi ratări personale ce îi macină vechii prieteni.

Un studiu publicat în Scientific American remarcă o motivaţie pozitivă pentru nostalgie: departe de a fi o pierdere de vreme sau o plăcere nesănătoasă, amintirile ne ridică starea de spirit, ne sporesc stima de sine şi ne consolidează relaţiile. Tsukuru ajunge la capătul călătoriei cu o disponibilitate pentru emoţii puternice, de care la început era incapabil, dar asta vine cu dezavatajul de a începe să simtă în acelaşi timp o pasiune amoroasă puternică pentru Sara şi gelozie faţă de bărbatul cu care se plimbă aceasta pe stradă. Finalul este lăsat deschis. C'est la vie.

Cine a iubit Melancholia lui Von Trier o să iubească şi romanele lui Murakami, pentru că sunt făcute din aceeaşi stofă. Imaginile, muzica, visele sunt fire pe care autorul nipon reuşeşte să le împletească într-o broderie extraordinară ce îţi dă o stare de melancolie plăcut dulceagă, dar profund amară în acelaşi timp. Sentimentul sfârşitului planează peste fiecare pagină ca o fantomă ce nu îţi dă pace, dar care îţi oferă perspectivă şi te forţeză să conştientizezi urgenţa bucuriilor prezentului. Aşa că bucuraţi-văfiţi întristaţi de Haruki Murakami.

 

 

          

 

                                                Editura Polirom, 2013

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here