Turneu la Bolzano – Casanova este victima unei farse

0
399

Nimic nu e mai periculos decât un om care nu acceptă tirania. Când un astfel de om evadează din carcera veneţiană, gondola ce îl duce spre alte zări, ale plăcerii, lasă în urmă o epidemie senzuală, care se manifestă prin râsetele subversive ale inchizitorilor, soţiilor de viţă nobilă şi fecioarelor ce speră să-şi împlinească fanteziile trezite de faima acestui erudit şi alunecos amant şi, nu în ultimul rând, ale judecătorilor ce l-au condamnat. Toţi se bucură pe ascuns, chiar şi bărbaţii încornoraţi,  deoarece fiii Veneţiei au învăţat o lecţie: unde Eros lipseşte, apar fanatismul, mirosul morţii, perversiunile cenzurii, iar farmecele feminine se ofilesc sub faldurile temerilor. Despre această legătură dintre libertatea senzuală şi Frumos a scris Sandor Marai în Turneu la Bolzano , transformând nişte mituri deşucheate într-o bijuterie a seducţiei elevate.

Când ajunge la un han din Bolzano, alături de un fost coleg de celulă, părintele Balbi, genul de cleric mai cunoscut în templele Afroditei din cetatea lagunei decât în biserici, femeile din liniştitul orăşel de munte îngenunchează în tăcere, dar nu pentru a-şi mărturisi gândurile necurate la spovedanie, ci pentru a zări pe gaura cheii silueta lui Casanova în timp ce se lasă pradă somnului adânc, menit să-i redea puterile unui evadat. Adolescente neprihănite, mame pline de secrete şi bătrâne zbârcite o înduplecă pe Tereza, nepoata hangiului, să le  permită indiscreţia de a trage cu ochiul în odaia închiriată de oaspetele ce urma să tulbure liniştea urbei tiroleze. Această inocentă pe nume Tereza va fi prima încercare a lui Casanova de a face o breşă în zidul castităţii feminine din apaticul Bolzano.

Descrisă încât să îţi aducă aminte de femeile cu ten lăptos şi mâini dibace la dereticat, pictate de Vermeer, Tereza se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă fată în casă uşor de păcălit de afemeiatul uns cu toate alifiile seducţiei şi ale preludiului cu dichis. Scena care putea duce la abdicarea pudorii unei ţărăncuţe neexperimentate devine un asediu în care mintea învinge carnalul iar vânatul ajunge să fie o momeală riscantă pentru vânător. În locul unei prăzi facile, Casanova găseşte o tânără misterioasă a cărei prezenţă îl determină să-şi amintească iar de acele afurisite sentimente profunde care pot face din erotimsul fără anagajamente un prizonier neputincios. Casanova a simţit pe pielea lui un asemenea prizonierat, când a cunoscut-o pe Francisca, tânăra dintr-o familie de nobili florentini sărăciţi, care i-a străpuns armura nonşalantei ostentative mai rău decât o făcut-o sabia logodnicului ei, uscăţivul conte de Parma, deşi acesta din urmă aproape  l-a ucis pe Casanova într-un duel provocat de gelozie.

Acum, Casanova este invitat la palatul de vacanţă de la Bolzano chiar de acest fost rival. Din acest palat al amintirilor nefaste nu putea lipsi Francisca, al cărei nume exprima ceva, iradiind tristeţea alarmantă a revelaţiilor nerezolvate. Cu fiecare pagină te vei întreba daca Francisca îi va fi capcana finală, care va reuşi ce nu a putut face Puntea Suspinelor din Veneţia: să-l cuminţeasca pe contestatarul moralei.

Dacă l-ai cunoscut pe Sandor Marai citind Moştenirea Eszterei şi Lumânările ard până la capăt, unde se prezintă drept un melancolic al Vienei imperiale Belle Epoque, acest roman îţi va dezvălui latura sa cameleonică, demnă de o farsă carnavalescă sub podul Rialto. La început vrea să te păcăleasca prin giumbuşlucuile de cartofor şarlatan ale lui Casanova, pregătit să-şi escrocheze chiar şi cel mai bun prieten. Apoi, scenele petrecute în compania Terezei, de o rară senzualitate rafinată, şi reflecţiile privind altruismul fără limite al prietenului şi protectorul său, descris în culorile nostalgiei tipice lui Sandor Marai, te surprind prin virajul tonului de la cel specific unui libertin spre cel din jurnalul profund al unui Casanova pentru care scrisul şi cultivarea plăcerilor artistice devin cele mai bune  arme în lupta pentru  celebritatea masculină. Casanova nu este doar un spirit contestatar, el apare ca un rafinat pentru care a aştepta este identic cu a trăi.

Duelul final dintre contele de Parma şi Casanova este unul cu ştaif, în care sabia este înlocuită de uneltele subtile ale scrisului, ale replicilor cu tâlc, demne de scenele unei piese de teatru, care te răscolesc şi îţi dezvăluie voluptatea provocată de cuvintele inspirate şi de măştile unui carnaval straniu, amintind astfel de Visul unei nopţi de vară. Această confruntare finală poate fi comparată cu acea ultimă revedere a personajelor masculine din Lumânările ard până la capăt, în care se duelau de fapt virilitatea militarului obişnuit care nu dispune decât de  armele previzibile ale onoarei, şi virilitatea  vicleană, cu două tăişuri, a seducătorului aventurier, deghizat în artist. O mare diferenţă însă: duelul se transformă într-o farsă în care Ea deţine aşii dialogului final iar aceştia  nu se lasă păcăliţi de cărţile măsluite ale cartoforului amator Casanova.

Pentru cititorii dornici să descopere ce poate face un magician al dialogurilor surprinzătoare, precum Sandor Marai, din amintirile unui personaj ce şi-a uimit şi scandalizat epoca, Turneu la Bolzano este o trecere de la un Casanova al memoriilor transformate în picturi galante de Auguste Leroux la o ipostază demnă de un personaj al romanului proustian, în care libidoul este dublat de introspecţie.

Editura Curtea Veche, 2008

picturi: Jules Marie Auguste Leroux (theboulevardiers.com)/Pablo Petrovits Temesvar, 1854; (www.facebook.com/ Musetouch Visual Arts Magazine)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here