Un artist al lumii trecatoare – Noua Japonie vazuta prin ochii unui pictor

0
1672

Includerea lui Kazuo Ishiguro în galeria scriitorilor care au primit Premiul Nobel are şi meritul de a readuce în atenţia cititorilor una dintre cele mai frumoase cărţi dedicate lumii japoneze. Dar în acest roman, frumuseţea se confruntă adesea cu descoperirile incomode referitoare la Japonia de altădată.

Totuşi, până şi reversul sumbru al unei lumi percepute ca delicate şi poetice iese la lumină tot în stilul discret al japonezilor. Devoalarea elementelor incomode din trecutul Japoniei şi al personajului principal seamănă cu descoperirea amânată a unei picturi ce te răvăşeşte după ce ai parcurs mai întâi o încăpere minimalist decorată a unei case nipone, ce invită la scufundarea în linişte şi armonie.

Chiar dacă prezintă imaginea unei Japonii traumatizate şi a unei culturi aflate la apus după cel de-al Doilea Război Mondial, romanul Un artist al lumii trecătoare (An Artist of the Floating World) va fi o încântare pentru cititorii visători. Kazuo Ishiguro le dedică romanul celor ce se imaginează bând un ceai la începutul toamnei, pe veranda unei case tradiţionale japoneze, admirând grădina, sau privind un apus de pe un pod vechi din Tokio, lăsându-se vrăjiţi de priveliştea oferită de un cartier pitoresc, unde au mai rămas câteva locuinţe din lemn, cu prăvălii şi lampioane aşa cum vedeau în stampele lui Hiroshige sau ale lui Hokusai.

Kazuo Ishiguro a ştiut că mulţi cititori îndrăgostiţi de vechea Japonie îi apreciază mai ales pe acei scriitori care îi fac să privească lumea ce îi fascinează prin ochii unui pictor. Pentru majoritatea celor îndrăgostiţi de ea, Japonia este sinonimă cu pictura, fie că este vorba despre cea reprezentând simplitatea unei flori delicate ce invită la o meditaţie asupra frumuseţii efemere, sau despre scenele senzuale din cartierele de plăceri devenite faimoase datorită stampelor lui Utamaro.

Tot despre un pictor care a trăit ultimele clipe de glorie ale vechilor cartiere de plăceri este vorba şi în acest roman. De fapt, însuşi titlul aminteşte de aşa-zisa lume plutitoare, care a intrat în imaginarul europenilor odată cu stampele ce descriau viaţa curtezanelor şi a gheişelor din faimosul cartier Yoshiwara, cu ale sale ceainării, teatre şi case frecventate de admiratorii marilor curtezane. Doar că nu vei avea parte de acea imersiune plină de senzualitate, ce transformă paginile romanului într-o poveste pasională interzisă, dintre un pictor şi modelul feminin râvnit de vizitatorii caselor de plăceri.

Acest roman este departe de a satisface facil fanteziile occidentalilor ce îşi imaginează tot felul de poveşti ale căror protagoniste sunt femeile din stampele celebre. Pictorul Masuji Ono a trecut de multă vreme de vârsta incursiunilor incandescente de la începutul uceniciei, când frecventa casele de gheişe ori de curtezane, în căutarea unor modele.

Ajuns la vârsta pensionării, lui Ono Masuji nu i-au mai rămas decât amintirile şi bucuria oferită de picturalitatea unui apus. Încă mai ştie să simtă frumuseţea trecătoare a clipei în anii în care alţii ar fi căzut în hăul disperării văzând ruinele celor mai frumoase zone ale oraşului, după ce Japonia a fost obligată să plătească preţul ambiţiilor militare din anii ’40. Pasajele descriptive îi vor impresiona pe cititorii pentru care literatura niponă a început cu marile romane scrise de Kawabata.

Deşi face parte din categoria scriitorilor asiatici adoptaţi de Marea Britanie, Kazuo Ishiguro scrie precum un japonez din alte vremuri. Multe dintre pasajele descriptive ale romanului pot sta oricând lângă cele scrise de Yasunari Kawabata, un alt autorj aponez apreciat datorită notei melancolice imprimate unui peisaj admirat de personajele sale, care sunt la rândul lor marcate de trecut, aşa cum este şi protagonistul lui Ishiguro.

Asemenea multor dintre romanele cu personaje nipone, Un artist al lumii trecătoare nu are o structură narativă liniară, fiind alcătuit de fapt din frânturi de amintiri trezite de contemplarea unei grădini, de un detaliu ce stimulează memoria involuntară sau de un dialog ce readuce în prezent crâmpeiele unei întâmplări semnificative, ale cărei urmări ajung să influenţeze viitorul fiicei nemăritate ale pictorului. Fiica mai mica a lui Ono, în tentativa de a-şi găsi un soţ, ajunge, prin replicile (uneori) tăioase aruncate tatălui, să unească mai multe amintiri disipate, ca într-un puzzle. Aceste fragmente de amintiri au două roluri: de a-i oferi cititorului detalii privind trecutul personajului central şi de a stârni curiozitatea prin amănunte controversate, atunci când pasajele descriptive pot deveni monotone pentru cei ce preferă un ritm alert.

Romanul nu oglindeşte doar conştiinţa unui mare pictor ce devine martorul unei Japonii care dispare odată cu noua modernizare, şi care este nevoit să privească vechile zone pitoreşti ce l-au inspirat înghiţite de buldozerele ce le fac loc noilor cartiere proiectate după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu venirea trupelor americane în ţara învinsă. Dincolo de pasajele picturale inundate de nostalgie vei descoperi adevăratul subiect al romanului: conflictul dintre generaţii. Dar este un conflict mult mai dureros, ce nu are la bază simplele divergenţe legate de gusturi şi de purtări. Acest conflict a fost alimentat de înfrângerea Japoniei şi de condamnarea la moarte a noii generaţii în numele unui ideal considerat nobil, promovat intens printr-o propagandă ce îndemna la sacrificiu.

O parte dintre tinerii ce au supravieţuit ororilor de pe front au considerat îndemnurile patriotice ale celor maturi nişte instrumente ale propagării unor iluzii cu efecte tragice. Se pare că nici protagonistul romanului nu este străin de această propagandă. Idealurile din trecut au un preţ mult prea mare în prezentul tinerilor ce se dezic de Japonia ce promova gloria militară expansionistă. Noua generaţie condamnă ferm valorile părinţilor, care au dus la implicarea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial şi la reputaţia sumbră a ţării după ce soldaţii săi au comis atrocităţi în teritoriile ocupate. Iar preţul nu este plătit de pictorul ce a crezut în acele idealuri, ci de fiica lui, deoarece ritualul căsătoriei implică şi unele investigaţii făcute de familia mirelui cu privire la trecutul familiei din care face parte mireasa.

În noua Japonie, tinerii uită de respectul acordat generaţiilor mai înaintate în vârstă şi le reproşează părinţilor că i-au păcălit vorbindu-le despre idealurile atinse prin înrolare. Temându-se că loialitatea sa faţă de idealurile vechii Japonii nu vor fi privite cu ochi buni de familia bărbatului ce vrea să o ia de soţie pe fiica lui mai mică, pictorul Ono începe o călătorie răscolitoare în memorie. Călătoria începe odată cu încercarea lui de a lua legătură cu vechile cunoştinţe şi elevi pentru a-i ruga să ofere informaţii bune cu privire la trecutul său.

Această călătorie naşte gânduri ce reflectă schimbările din Japonia postbelică, refuzul asumării unei responsabilităţi sau, dimpotrivă, asumarea exagerată a ei. Totodată, încercarea lui Ono de a-şi explica nişte alegeri din trecut retrezeşte amintiri despre colegii din atelierul de pictură şi despre elevii pe care i-a inspirat. Toate aceste amintiri clarificatoare pentru cititorul dornic de a cunoaşte mai bine Japonia culminează uimitor cu dialogul în care maestrul pictorului Ono ridica în slăvi magia vechilor cartiere de plăceri, unde punerea în scenă a iluziilor era o binecuvântare pentru evoluţia unui artist.

Un scriitor dintr-un alt spaţiu cultural ar fi scris un roman plin de scene răscolitoare şi de gesturi necugetate în relaţia dintre generaţiile unei familii. Însă Kazuo Ishiguro transformă tensiunile într-o serie de scene tandre sau de peisaje melancolice. Este mult calm şi tăcere în durerea personajelor. Asemenea clasicilor niponi, Ishiguro are nevoie de multă discreţie în redarea trăirilor. Va respecta aceleaşi reguli ale scriiturii pentru a nu disipa frumuseţea de care pare a fi dependent japonezul chiar şi în momentele în care lumea, aşa cum o ştie, sau identitatea îi sunt ameninţate.

Îţi vine să afirmi că este imposibil să atingi culmile tristeţii într-o lume în care s-au mai păstrat măcar o grădină japoneză, cu micul iaz decorativ, şi o casă tradiţională cum vezi în filmele regizorilor niponi. Ajungi la această concluzie văzând cu ochii minţii cum fiecare amintire a personajului central transformă paginile în picturi, dar înlocuind frenezia senzuală ce însufleţea stampele de la începutul anilor de studiu cu fluiditatea subtilă a unui peisaj inundat de luminile apusului. Există o eternă reîntoarcere la intimitatea interioarelor tradiţionale şi a grădinii, precum şi o comuniune între imagini şi emoţii, reflectată atât de bine de ritmul plutitor ce domoleşte manifestările impetuoase asociate sentimentelor puernice.

Plasarea acţiunii între anii 1948 şi 1950, când Japonia dădea impresia că vrea să abandoneze idealurile din trecut (cel puţin la nivel declarativ), ar fi putut devia romanul în direcţia conflictului previzibil dintre Orient şi Occident, dintre eleganţa japonezului şi comportamentul barbar al soldaţilor occidentali ce se plimbau pe străzile oraşelor nipone devastate, afişând aroganţa învingătorului ignorant. Dar Kazuo Ishiguro nu cade în ispita acestei abordări simpliste. Conflictul dintre mentalităţi este mult mai profund în romanul său. De fapt, nu americanii şi japonezii sunt actorii conflictului, ci două generaţii diferite de japonezi.

Se contrazic elevul ce îşi doreşte să se implice în schimbarea societăţii abordând teme politice şi maestrul ce îşi doreşte ca elevii săi să rămână în lumea plutitoare, să ducă mai departe tradiţia picturilor ce surprind acele delicii efemere ale cartierelor de plăceri devenite simbolul unei frumuseţi fragile şi volatile, precum florile de cireş. Se contrazic tinerii ce ridică în slăvi democraţia occidentală cu vechea generaţie, ce preţuia respectul pentru seniori şi dorinţa de glorificare a Japoniei cu preţul ascensiunii militare cotropitoare. Se întrec în argumente propovăduitorii adaptării la noul mers al societăţii occidentalizate cu adepţii paşilor mărunţi, însoţiţi de precauţie. Fac schimb de reproşuri, fără menajamente, pictorul ce îndeamnă la acţiune şi la implicare în schimbările politice şi cel izolat în lumea gheişelor. Cel ce pictează pentru viitorul glorios al Japoniei şi cel ce se retrage în trecutul ei pentru a comtempla frumuseţea ce iese la suprafaţă după lăsarea întunericului, când stabilimentele din lumea plutitoare încetau să mai reprezinte vulgaritatea, devenind simbolul unei libertăţi de a visa, mai mereu ameninţată de educaţia rigidă şi de preocupările mărunte din timpul zilei.

Toate aceste atitudini opuse reflectă adevărata preocupare a lui Kazuo Ishiguro: aceea de a te face să-i înţelegi ţara de origine. Autorul japonez adoptat de Vest a încercat să le dezvăluie occidentalilor adevărata dramă a Japoniei postbelice lăudate pentru efortul de a se moderniza. În ce a constat această dramă? În riscul dezicerii de vechea aspiraţie la frumuseţea trecătoare, pe care pictorii au descoperit-o în cartierele rău famate, dar care se ridica deasupra vulgarităţii. O frumuseţe în care senzualitatea întâlnea graţia, permiţându-i celui ce se bucura de artă (pictură şi teatru) să uite de el în abandonul estetic. Frumuseţea văzută de maestrul protagonistului nu se găseşte decât hălăduind pe străzile cu lampioane, aduse la viaţă de noaptea ce alunga nu doar monotonia erotică din existenţa noii burghezii care aprecia stampele deoacheate, ci risipea şi adevărata vulgaritate – cea a preocupărilor diurne, supuse convenţiilor apăsătoare.

Anumite pagini te vor face să înţelegi de ce sporise faima cartierelor de plăceri din vechea Japonie. În aceste zone, ce au născut mituri şi fantezii exportate şi în Occident odată cu popularitatea stampelor, oamenilor li se permitea să îmbrace lăcomia tentaţiei lubrice în preocuparea pentru ritualul estetic reprezentat de parada chimonourilor, a siluetelor graţioase, a gesturilor de servire a ceaiului, devenite o sofisticată punere în scena după înserare. Relaxării senzuale i se opunea încrâncenarea militarizării pe care şi pictorul Ono a susţinut-o, contrazicându-şi maestrul.

Citeşte şi Jurnalul unui bătrân nebun – Atracţia interzisă nu poate fi potolită niciodată

Moartea lui O-Tsuya – Femeia fatală poartă chimonouri

Parfum de curtezană – Luptătoarele din lumea plutitoare

Jurnalul unui batran nebun – Atractia interzisa nu poate fi potolita niciodata

Moartea lui O-Tsuya – Femeia fatala poarta chimonouri

Parfum de curtezana – Luptatoarele din lumea plutitoare

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here