Un canibal croat la Bucuresti: Festivalul filmului european 2014

0
391

În ciuda numelui care le poate provoca fiori spectatorilor mai slabi de înger, carnea umană, deşi greu încercată, nu ajunge, în filmul lui Branko Schmidt, să fie condimentată cu cimbru şi asezonată cu vin roşu. Nimeni nu mănâncă pe nimeni, eroul filmului fiind un ginecolog croat cu obieciuri culinare cât se poate de ortodoxe.

Actorul Rene Bitorajac are un fizic de culturist şi, în pielea personajului Danko Babiç, face mai multe duşuri decât s-ar putea admira într-un întreg festival de film porno, în ceea ce trebuie să fie clar că sunt tot atâtea eforturi de curăţire ale unui personaj insalubru din punct de vedere moral. Nu trec cinci minute, că Danko îşi exhibă abjecţia, făcând-o pe o pacientă să creadă că a pierdut sarcina pentru simplul motiv că l-a deranjat din somn. În restul de 80 de minute, protagonistul îşi reconfirmă lipsa de omenie, ba chiar devine din ce în ce mai câinos. Pe final, Danko atinge o culme a insanităţii, iar dacă acest Canibal vegetarian are vreun merit, atunci acela e un arc narativ atipic în care eroul, deşi se gândeşte la un moment dat să o ia pe calea cea dreptă, nu se transformă miraculos, şi în care niciunul dintre negativi nu e pedepsit (fără ca asta să însemne că însăşi speranţa a murit într-o Croaţie puhavă, în care toată lumea ia mită şi toţi poliţiştii sunt corupţi). În acest film fără canibali, unicul act de curaj al lui Schmidt e, drept urmare, acela de a-şi fi mâncat finalul.

Scris şi regizat de Guillaume Gallienne, Les Garçons et Guillaume, à table!e o adaptare a piesei de teatru Les Garçons et Guillaume, à table!, scrisă de Guillaume Gallienne despre Guillaume Gallienne. În rolul principal? Guillaume Gallienne, fireşte (care, de altfel, interpretează şi rolul mamei).

În prima scenă, Guillaume apare pe scenă şi începe să-şi depene povestea. Trecerea dintre scene o face acelaşi Guillaume, cu al său stand up tragicomic, pentru ca, la final, Guillaume să culeagă ropote de aplauze. Povestea lui tristă plină de autocompătimire e perfectă pentru teatru (mai precis, pentru un teatru ca Naţionalul din Bucureşti). Toate pedalele sunt apăsate exact când trebuie: ne amuzăm, ne întristăm, ne înduioşăm, de fiecare dată pentru că aşa trebuie, deşi nu e întotdeauna foarte clar de ce – fără să aibă pretenţii de originalitate, Guillaume e totuşi un bun bucătar de sentimente semipreparate. Deşi are mai tot timpul ochii umezi din cauza persecuţiilor la care e supus, personajul Guillaume Gallienne, aflăm la final, nu e un membru al comunităţii LGBT. Această dezvăluire nu schimbă faptul că filmul regizorului Guillaume Gallienne are toate datele unui material educativ, printre acestea numărându-se şi faptul că, în ciuda glumiţelor cu clisme şi penisuri ca de cal, plictiseşte.

Plictisită e şi Shell (Chloe Pirrie), din filmul omonim al lui Scott Graham. Aceasta locuieşte cu Pete într-o benzinărie din Highlands, în Scoţia, la care maşinile opresc atât de rar, încât fiecare alimentare e un eveniment. La început, nu e clară relaţia lui Shell cu Pete; apoi, aflăm că Pete îi e tată (dar asta se întâmplă mult mai târziu decât suntem obişnuiţi să se întâmple). Chiar şi cu această nouă informaţie, relaţia dintre cei doi rămâne ambiguă. Graham cultivă această ambiguitate într-atât încât primul act incestuos se transformă într-o siguranţă, rămânând doar întrebarea când va avea loc. Dacă actul se va consuma contează, însă, mai puţin, în acest film independent extrem de auster şi care îţi pune răbdarea (iar la final, imaginaţia) la încercare. De ce pleacă Shell de acasă? Pentru că a vrut dintotdeauna să plece la oraş, ca act de rebeliune nu neapărat juvenilă împotriva condiţiei ei de tânără femeie, de locuitoare în Highlands ori de om, sau pentru că Graham a ales cel mai leneş mod de a-şi încheia un film cu care nu mai ştia ce să facă, nici un răspuns nu e mai bun sau mai probabil decât altul.

Poate cel mai ofertant film văzut până acum la Festivalul Filmului European (ofertant în sensul în care e ofertant un parc de distracţii) e A fost fiul al lui Daniele Cipri. Aproape nu e scenă în care să nu te uimească ceva, şi asta nu pentru că Cipri simte nevoia să ne arate că e un Mare Artist, cum se întâmplă adesea, ci pentru că regizorul şi scenaristul italian are stofă de povestitor şi vrea să le ofere spectatorilor săi un spectacol. Se poate spune despre finalul acestui portret supra-neorealist cu valenţe de pildă al unui cartier din Palermo că e tras de păr sau pus cu mâna, cum se zice, dar nu e mai puţin adevărat că mai întâi a fost luat, înainte să fie pus: dintr-un ziar, de la rubrica de ştiri.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here