Un oarcare Lucas – Experimentele unui sarcastic ludic

0
294

Dacă îi iei în serios pasiunea pentru jazz şi orele petrecute cântând la un instrument capricios, dus în edenul muzicii de Louis Armstrong, atunci Julio Cortazar deghizat într-Un oarecare Lucas ţi se va părea un trompetist pus pe şotii, ce nu a uitat de zilele  în care nu era mai mult decât un spectator cam răzgâiat, gata să le irite pe doamnele din loja simandicoşilor afectaţi şi pe literaţii cuminţi prin poveşti aberante despre umbre negre pe scaunul din dreapta, mătuşi care înfig ace în semnăturile rudelor ce le trimit vederi şi burghezi care apelează la serviciile vagonului-resturant din metrou pentru a vedea spectacolul oferit de clasa muncitoare.

Acest volum-experiment, cu aerul bizar al unui cabinet de curiozităţi unde s-au strâns colecţiile aceluiaşi avangardist excentric din Ocolul zilei în optzeci de lumi, ar putea fi comparat cu albumul unui jazzman ce se ia peste picior, după ce şi-a dus misiunea gloriei până la capăt şi a dat naştere unor fan cluburi devenite mari temple ale zeilor contemporani, iar Cortazar face parte din categoria artiştilor din America de Sud care au strâns în jurul lor acel nucleu dur de cititori. Sunt genul celor gata să-l urmeze oriunde îi poartă miniaturile sale, în care s-a camuflat şiret fabulosul ce a luat aparenţa decorului cotidian minimalist. Şi tocmai acest nucleu dur îi dă apă la moară ori de câte ori vrea să arunce în jurul său farse insolite, de parcă ar fi un jazzman al prozei bizare, care, după nişte albume ovaţionate de critici, îşi permite să glumească pe seama propriei virtuozităţi folosindu-se de improvizaţiile bruşte din timpul concertului pentru a forţa trompeta să scoată nişte sunete gata să contrazica armoniile, prejudecăţile şi aşteptările conservatorilor gomoşi, ce nu ştiu cum să creeze o capodoperă prin râs, autoironie şi acel iconoclasm ludic devenit un semn distinctiv al operei lui Cortazar.

Jocurile unui alter-ego ascunse în deliruri suprarealiste? Deturnări ale cotidianului spre aberaţiile fanteziste? Povestiri absurde? Confesiuni franjurate şi risipite printre câteva experimente literare? Este greu să încadrezi prozele din volumul Un oarecare Lucas într-o categorie bine definită. Mai bine zis, însuşi Cortazar se ferea de clasificări teoretice şi de înregimentările pe care le găseşti în manualele de istoria artei sub umbrela sufixului –ism. Poate cel mai bun sfat pe care ţi-l poata da un cititor deja călit în lumea ambiguităţii şi a haosului din fanteziile ce zac în imaginaţia scriitorului argentinian rătăcit prin Parisul copiilor teribili este acela de aţi da voie să te bucuri de fantasticul pur din volumele sale, renunţând la explicaţii sau la găsirea unei coerenţe menite să te ajute în faţa întrebărilor unui prieten care îţi cere să-i povesteşti cartea.

Despre Lucas nu poţi povesti, deşi sunt multe de zis. Mai bine te laşi absorbit în lumea lui vagă, plină de sarcasmul candid al copilului dornic să scoată limba la profii sobri de literatură universală, ce îi spun cum să scrie pe înţelesul oamenilor normali, şi la cei care îl roagă să le predea cursuri de limba spaniolă adulţilor plictisiţi, dar neobosiţi în faţa imaginilor-clişeu pline de coride, dansatoare focoase, mancăruri şi formule de politeţe repetate de-a lungul plajele din staţiunile ultrapromovate. Iar când spiritul jucăuş riscă s-o dea în infantilism, în teribilimsul celui dintr-o ţară mică aflat printre giganţii până mai ieri nişte mari colonişti, Julio Cortazar mai introduce în lumea acestui oarecare Lucas nişte povestioare ce îţi dau fiori şi care îţi resuscitează apetitul pentru miniaturile în proză şi pentru fantasticul dens ce poate fi oglinda fără simetrii a realităţii supranumite obiective.

Editura Polirom, 2010

imagini: blog.stuttgarter-zeitung.de

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here