Un pas in urma serafimilor – O explozie de nesupunere intr-un film romanesc deloc plictisitor

0
1772
foto: www.raftulcufilme.ro

Un pas în urma serafimilor este răspunsul dat celor ce te întreabă dacă există vreun film românesc recent care să nu plictisească prin monotonia ritmului, minimalism cenuşiu, decor auster şi cadre lungi, detestate de spectatorii ostili noului val.

Nu te lăsa păcălit de amănuntele ce îl prezintă drept un film despre nişte elevi de la seminarul teologic. Nu are nimic din atmosfera mohorâtă sau impregnată de nişte detalii scabroase legate de abuzurile sexuale (aici apar doar abuzuri de putere). Filmul este mai degrabă efervescent precum o petrecere din liceu, cu alcool luat pe şestache şi ascuns în dormitorul internatului, cu farse, cu flirturi interzise, complicităţi şi jurăminte de credinţă în momentul deconspirării escapadelor. Petrecerea este întreruptă, din când în când, de lupta cu autoritatea profesorului sever, de micile sau marile conflicte pentru rolul privilegiat în ierarhia şmecherilor descurcăreţi şi de situaţiile dificile din care personajele ies prin multă inventivitate şi solidaritate.

foto: www.wall-street.ro

Deşi durează aproape trei ore, nu te plictiseşte nici o secundă. Are un ritm trepidant, dat de o explozie de energie specifică unor personaje aflate în căutarea identităţii, ce îi poartă spre experienţe riscante şi le oferă primele aventuri erotice. Regizorul Daniel Sandu a ştiut cum să gestioneze confruntările şi alianţele dintre personajele cărora li se cere o supunere totală chiar la vârsta marilor anarhii afective şi revolte. Mai mult, a reuşit să ţi-l apropie pe fiecare protagonist în parte, faţă de care vei avea trăiri amestecate, de la compasiune la dispreţ, stupefacţie sau dezaprobare, însă niciodată aceleaşi trăiri de la început până la final.

Situaţiile inflamabile, inevitabile într-o colectivitate de adolescenţi captivi într-un internat, pot acţiona precum un cocktail Molotov din cauza întâlnirii hormonilor cu dorinţa de afirmare şi curiozitatea blamată, născătoare de nevroze şi defense toxice. Dar personajele găsesc nişte căi de rezolvare pe care nu le bănuiai la intrarea în sala de cinema. În ciuda unor portrete de adolescenţi tipice, deciziile acestora ţi se vor părea uşor atipice. Însă, pe parcurs vei descoperi că sunt cât se poate de plauzibile pentru lumea în care s-au trezit aruncaţi. Situaţiile clişeistice asociate rebeliunii şi teribilismului se vor termina cu apelul la o maturitate precoce, descoperită sub pojghiţa confuziei şi a rivalităţilor.

foto: www.ziarulmetropolis.ro

Personajele sunt construite în aşa fel încât să reprezinte o diversitate de tipologii umane, credibil interpretate, care te fac să vrei să le înţelegi punctele de vedere şi motivele, chiar dacă unele dintre ele îţi repungnă. Sunt nişte personaje ce oscilează între teribislimsul amestecat cu bravada adolescentină şi vulnerabilitate, dar mai ales între dezbinarea iscată de lupta pentru putere şi foamea de solidaritate în faţa pericolului reprezentat de autoritatea severă şi abuzivă.

Poate ai fi tentat să crezi la început că sunt nişte personaje dintr-o altă lume decât a ta, deoarece au ales calea preoţiei. Dar filmul îţi demonstrează contrariul. În locul chipurilor terne de elevi supuşi, ce înghit fraze dogmatice pe nemestecate, vei descoperi de fapt nişte personaje seducătoare, carismatice, pline de umor şi atitudini subversive. Chiulesc la fel ca orice alt elev şi au aceleaşi curiozităţi adolescentine. Mai mult, învăţând într-un mediu izolat şi închis, cu regim de internat, unde nu se iese decât cu bilet de voie, chiulul lor şi actele de nesupunere par de două ori mai intense şi voluptuoase.

foto: youtube/trailer

Toate deliciile interzise trebuie consumate într-un timp mult mai scurt şi se obţin mai greu. De aceea ritmul filmului şi năzbâtiile fiecărui personaj fac povestea să curgă mult mai rapid. Scenele alerte cu replicile simple, dar percutante, îţi dau impresia că fiecare personaj a trăit într-un an de şcoală cât alţii în patru. Iar inventivitatea regizorului în materie de acte de bravură şi decizii riscante, bine alimentate de experienţa personală (regizorul a fost la rândul său un elev la seminarul teologic) te va lua prin surprindere până la finalul filmului, încât ajungi să-i invidiezi pe viitorii preoţi din film pentru nivelul ridicat al nesupunerii şi al solidarităţii. Nu numai că nu sunt nişte mototoli virgini ce miros a tămâie, dar îţi mai dau şi lecţii în materie de nebunii adolescentine, mai ales când fac bişniţă cu scrisori erotice, vândute colegilor cu mai puţină experienţă de viaţă, ce vor să cunoască fete.

Aparent, Un pas în urma serafimilor este un film ce urmăreşte maturizarea unui singur personaj central. El este Gabriel (Ştefan Iancu), elevul cuminte adus de părinţi la seminar, ajuns apoi unul dintre şmecherii descurcăreţi după ce a fost novicele altui băiat rău, din anii mai mari, interpretat expresiv de Toto Dumitrescu. Din băiatul timid, suspus şi tern se va transforma într-un răzvrătit, ce se va lua în piept cu dirigintele clasei – părintele Ivan (Vlad Ivanov) – ce şi-a propus asanarea morală a viitoarei preoţimi eliminând-i pe elevii golani prin obligarea celorlalţi să îi toarne. În paralel cu lupta împotriva conducerii şi menţinerea noului statut de mascul alfa în dormitorul internatului, Gabriel va hălădui prin oraş în căutarea primei experienţe sexuale, va bate cluburile de biliard şi va avea dialoguri simple, dar pline de revelaţii despre prietenie, solidaritate, credinţă, menire şi libertate. Poţi spune despre el că este elevul tipic ajuns la vârsta adolescenţei, cu aceleaşi tentaţii şi capcane pentru toţi, indiferent de calea aleasă.

foto: www.hotnews.ro

Regizorul nu se limitează, totuşi, la perspectiva unui singur personaj central. Gabriel nu îi eclipsează pe colegii săi cu personalităţi mai mult sau mai putin explozive. Descoperi astfel o graniţă foarte subţire între importanţa dată personajelor secundare şi celui principal. Personajele secundare sunt la fel de ofertante pentru dinamica filmului şi pentru întrebările şi gândurile ce persistă în mintea spectatorului la final. Actorii Cristian Bota, Alfred Wegeman, Toto Dumitrescu, Ştefan Mihai şi Ali Amir intră perfect în pielea unor personaje secundare ce au o consistenţă şi forţă afectivă nebănuită la început. Fiecare te va face să-i dai dreptate şi te va uimi odată ajuns într-o situaţie-limită, exact când te vei pregăti să îi pui o etichetă definitivă. Fiecare îţi va aminti, în felul său, de vârsta la care începeai să conteşti brutal normele rigide şi te aruncai mereu cu capul înainte în situaţiile riscante care te ridicau în ochii celorlalţi, aşa cum face Gabriel, protagonistul acestui film.

foto: www.wall-street.ro

Un pas în urma serafimilor mai are un punct forte: interpretarea actoricească plină de autenticitate, mai ales când redă contrastele adolescentine. În personaje se ciocnesc luciditatea precoce şi zvâcnirile impulsive, duioşia şi teribilismul, furia şi regretul, teama şi revolta. Alături de preferatul publicului pentru roluri tenebroase, cu lumini şi umbre – Vlad Ivanov – vei descoperi şi o generaţie de actori tineri (unii dintre ei fără a avea studii la bază) pe care ai vrea să-i revezi în alte filme autohtone. Vei regăsi prin intermediul lor personaje ce îţi amintesc fidel de viaţa de liceu. De propriile dileme, răzvrătiri, temeri şi complexe. De relaţia pe care o aveai atunci cu autoritatea, cu supunerea faţă de regulile grupului dezirabil datorită popularităţii şi cu toate acele situaţii ce te obligau să ieşi din zona de confort pentru a nu juca tu rolul fraierului, al perdantului mereu umilit.

foto: cefilmevad.com

Totuşi, deşi Gabriel, protagonistul, ajunge, împins de părinţi, într-o lume închisă, unde guvernează legea Omerta, şi în clasă, şi în cancelarie, dar şi în dormitorul elevilor (unde sunt impuse aceleaşi legi nescrise dintr-un liceu laic) lupta pentru supravieţuire pare mai suportabilă în acest film. Nu datorită prezenţei celor sfinte, deoarece personajele îşi dau repede seama cum stă treaba cu dublul limbaj al preoţimii, ci datorită unui licăr de solidaritate. Aici, legea tăcerii îi apără pe toţi, în egală măsură. Compasiunea şi sacrificul în numele prieteniei sunt ultimele care se predau în lupta cu autoritatea ipocrită şi despotică a părintelui Ivan, dirigintele ce îşi spionează elevii mai pervers decât fosta Securitate. Pare ironic, dar în filmul lui Daniel Sandu cele sfinte se găsesc printre elevii consideraţi păcătoşi deoarece beau şi preacurvesc. Iar cele sfinte sunt, aici, mila faţă de cel hăituit şi ameninţat de părintele Ivan sau de părinţi şi tratamentul egal în faţa pericolului.

foto: cinemagia.ro

Amestecul dintre crizele apărute în perioada adolescenţei şi mediul închis al seminarului teologic poate naşte în mintea spectatorilor aşteptări clişeistice. Într-adevăr, ipocrizia personajelor cu sutană, lupta pentru popularitate, împărţirea elevilor între fraieri şi duri, între colegi de gaşcă şi turnători uşor de intimidat de către proful autoritar sunt prezente în acest film, aşa cum te-ai fi aşteptat. Însă modul în care sunt prezentate şi gestionate conflictele surprinde.

În primul rând, personajele nu aleg calea facilă a pedepsirii celui indezirabil. Nu vezi scene de umilire şi bullying, imposibil de privit, ca într-unele filme despre abuzurile din internate. Aici, totul se rezolvă frăţeste, iar conflictele se sting în adunări bahice, poveşti despre agăţat şi acele soluţii salvatoare, amuzante sau riscante, născocite în comun. Nu găseşti nici personaje negative care să întruchipeze răul până la capăt. Nici măcar părintele Ivan, genul de personaj care îi vine ca o mănuşă actorului Vlad Ivanov, nu poate fi etichetat uşor. El şi elevii aparent agresivi şi tirani oferă acel gen de interpretare ce-l derutează pe spectatorul pregătit să pună etichete. Aici, fiecare personaj aşa-zis negativ oferă şi dovezi de umanitate (mai mult sau mai puţin disimulate), iar fiecare personaj pozitiv demonstrează că se poate debarasa de inocenţă pentru a se lăsa oricând pervertit, aşa cum o face Gabriel, ispitit de avantajele noului statut de lider.

În al doilea rând, nu vei găsi discuţii metaforic-filosofice despre credinţă şi ipocrizie, despre Dumnezeu, găsit între căinţă şi ispită. Personajele nu filosofează. Portretele lor nu ascund trimiteri facile spre tipologiile sacre din Biblie. Nu poartă mesaje apostolice. Nu îşi exprimă în mod ostentativ remuşcările şi nu par să se perpelească din cauza vechiului conflict dintre puritate şi carnal. Dumnezeu este căutat altfel în acest film. Este un Dumnezeu invizibil, ce-i permite lumescului să vorbească în locul lui. Prin vulnerabilitate şi maturizare. Prin căutarea de sine şi prin rătăcire.

foto: www.raftulcufilme.ro

Regizorul preferă să lase evenimentele să curgă imprevizibil şi furtunos, precum o criză adolescentină, fără a întrerupe tensiunea prin momente introspective. Se concentrează mai mult asupra ritmului ascendent al acţiunii. În acest film, acţiunea este alimentată de lupta plină de şicane dintre elevii răzvrătiţi şi părintele Ivan, care vrea să-i prindă cu mâţa-n sac indiferent de moralitatea şi legalitatea soluţiilor găsite.

Una dintre calitatile regizorului Daniel Sandu este aceea de a insista asupra unei dinamici de grup a personajelor care să elimine posibilitatea polarizării de tip bine-rău, sfânt-păcătos. Dacă nu vrei să vezi un film apăsător, vei considera inspirată decizia de a elimina zonele de umbre terifiante din construcţia personajelor. Salvează astfel filmul de la încadrarea în categoria celor ce te-ar fi bântuit şi răscolit până la insuportabil prin concentrarea exclusivă asupra părţilor urâte ale naturii umane. În ciuda jocurilor de putere, legăturile dintre personaje au şi un mesaj optimist, ce îţi dă încredere în puterea oamenilor de a ţine piept dezbinării şi tiraniei, de a nu se lăsa dezumanizaţi. Nu vei descoperi acte vindicative tulburătoare, şi nici ura viscerală alimentată de o educaţie punitivă.

Un pas în urma serafimilor vorbeşte despre un anumit mediu privit cu suspiciune şi dispreţ de cei din afara lui fără a băga lucrurile urâte sub preş. Totodată, apropie acest mediu de amintirile spectatorului ce şi-a terminat anii de studii într-un mediu laic. Este o apropiere bazată pe aruncarea personajelor în situaţii de viaţă fireşti pentru toţi oamenii ce au trecut prin plăcerile, euforia şi supliciile adolescenţei. Nu demască pe un ton filosofic plin de gravitate abisală, ci urmăreşte mai degrabă stârnirea compasiunii în spectator pentru tipologiile umane considerate a proveni din altă lume, o lume despre care se spune că scoate pe bandă rulantă oameni corupţi, ipocriţi, lacomi şi cu mentalitate retrogradă.

Citeşte şi O noapte în Tokoriki

O noapte in Tokoriki – Cat de bine arata pe marele ecran tot ce te-ar putea deranja in realitate

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here