Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

0
828

Vei avea impresia că trăieşti mitul eternei reîntoarceri în varianta pariziană dacă vei începe să citeşti Un pedigree. Fiecare pagină îţi creează iluzia unei existenţe precum un labirint circular, dorinic să te readucă pe aceleaşi străzi şi în preajma aceloraşi tipologii umane. În acest labirint vei găsi un Paris al paradisului pierdut, dar şi al şarlatanilor fugari, după ce te-ai lăsat sedus de lumea personajelor misterioase având identităţi volatile din romanele Accident nocturne, La ronde de nuit, Un cirque passe, Flori de ruină sau Ca să nu te pierzi în cartier.

Multe dintre amintirile persistente în memoria lui Modiano şi evocate în cartea Un pedigree se regăsesc şi în romanele sale. Imaginile fotografice ale unui Paris nocturn, al umbrelor vaporoase, al nopţilor înţesate de întâlniri clandestine în baruri frecventate de marginali, unde se aud poveşti cu nobili decăzuţi sau impostori ce mişunau în perioada Ocupaţiei, vin dintr-o copilărie marcată de prezenţe trecătoare ce fugeau de propriul trecut. Lor li se adaugă un ataşament perturbat de absenţa mamei şi de plecările frecvente ale unui tată aparent indiferent, cu o biografie apăsătoare. Din copilăria plină de umbre volatile şi de personaje ascunse în faţa unor identităţi reinventate mereu, Patrick Modiano trece brusc într-o adolescenţă a lecturilor interzise, a fugilor de la internat şi a căutărilor în care încep să fie devoalate uşor, uşor, secretele unui tată nevoit să fenteze prigoana hitleristă camuflându-se printre cei îmbogăţiţi peste noapte de pe urma afacerilor cu obiecte furate în timpul Ocupaţiei şi vândute pe piaţa neagră.

Fiul unui evreu aventurier, urmaş al unui negustor de perle care a părăsit Imperiul Otoman pentru America de Sud, nevoit să reziste într-un Paris întunecat, şi al unei flamande boeme din Anvers, pe care dorinţa de a deveni actriţă a purtat-o în Parisul Ocupaţiei unde a beneficiat de protecţia unor soldaţi germani sau a unor bărbaţi ce se considerau aristocraţi, Modiano ajunge să-şi suprapună existenţa, aşa cum este povestită în această carte, peste biografia personajelor sale. Citind Un pedigree, începi să înţelegi de unde vine acea obsesie pentru nişte personaje care trăiesc în trecut şi, în acelaşi timp încearcă să fugă de el. De unde îşi adună sursele de inspiraţie şi cum de reuşeşte să redea acea imagine a unui Paris himeric, dătător de fiori, dar şi de nostalgii, suspendat într-o bulă atemporală sau cufundat în atmosfera senzual-tenebroasă din fotografiile lui Brassai.

Toate acele femei ispititoare, ascunse în spatele unor identităţi false, toţi acei şarlatani în a căror lume subterană se amestecau atât plebeii de la periferie, cât şi nobilii ameninţaţi de faliment şi toate acele povesti spuse la persoana I de un protagonist a cărui memorie plutea între umbrele unei copilării marcate de prezenţa difuză a unei mame cu veleităţile unei demi-mondene ce dorea să treacă drept artistă şi de un tată urmărit de acuzaţiile de trădare moştenite din anii ’40 se regăsesc în aceste amintiri. Totuşi, Modiano i-a evocat fără patos, autocompătimire sau reproşuri. Francheţea lui nu are tonul deconspirării vindicative a unui copil abandonat de mamă şi uitat în dormitoarele unor internate de către un tată dornic să-i facă pe plac noii partenere ce-i dorea fiul cât mai departe. Face apel la autoirnonia senină şi la comparaţiile amuzante penru a pomeni sentimentul de inadecvare şi ruşinea de nu fi avut o viaţă obişnuită sau pentru a relata statutul şi rolul incert al tatălui său în afacerile dubioase înflorite în Parisul invadat de armata germană. Face referiri curajoase, directe, la câteva episoade din trecutul părinţilor, ce ar fi putut naşte suspiciuni urmate de acuzaţiile adresate celor bănuiţi de colaboraţionism. Pentru el, această carte a fost, după cum avea să declare, un prilej pentru a încheia socotelile cu trecutul ce nu-i mai aparţinea.

Copilăria şi adolescenţa lui Modiano pot fi considerate primele surse de inspiraţie. Abandonul, însingurarea şi absenţa sprijinului parental au avut un revers ofertant: apariţia unor fugari cu alură şarmantă, ce aveau să fie transformaţi mai târziu în personaje ce stârneau interesul, ascunse în spatele unor măşti clandestine, pline de secrete, cu aer de gangsteri elegenaţi şi dovezi neaşteptate de compasiune şi de generozitate. Dar poate singura moştenire demnă de a fi luată în calcul, lăsată unui viitor scriitor de nişte părinţi indiferenţi la nevoia sa de ataşament din copilărie, este o imagine a vieţii debarasate de tendinţa de a include oamenii în categorii morale din care nu mai pot ieşi prin reabilitare. Oamenii din jurul său nu erau nici buni, nici răi, ci doar fragili şi gata să fugă în primul rând de ei înşişi, înainte de a cădea pe mâna anchetatorilor. Nu merită pedepse, ci dreptul la evocare prin vizitarea memoriei. Nu sunt striviţi de sentinţe morale, ci sunt priviţi de un martor mai degrabă curios, având nişte aspiraţii de scriitor şi o mare nevoie de a fi protejat. Modiano va căuta numele false, poreclele şi chipurile acestora nu pentru a-i da în vileag, ci pentru a deveni artistul propriei memorii şi a unui Paris dispărut, în care partenera lui Boris Vian îi arăta cum se dansează, iar Queneau îi împărtăşea plăcerea plimbărilor solitare, pe cheiurile unui oraş cu multe breşe în timp, unde se puteau strecura cei bântuiţi de greşelile din trecut.

Un pedigri - copertaEditura Rao, 2015 (traducere)

Citind amintirile lui Modiano, regăseşti acelaşi talent de a capta dramele unor personaje abandonate în copilărie fără a chema în ajutor elementele unui realism copleşitor, ale unei mărturii dezolante. L-ai putea numi pe Modiano fotograful unei solitudini ce pluteşte la graniţa dintre umbrele din fotografia lui Brassai şi luminozitatea Parisului boem din imaginile captate de Bresson. Nu este o solitudine însoţită de strigătele înăbuşite ale disperării, ci seamănă mai mult cu lejeritatea unei plimbări duminicale pe străzile unui Paris amorţit sub arşiţa verii, un Paris aproape părăsit, în care unele cafenele, bulevarde, străzi periferice sau grădini devin un echivalent vizual, în descătuşarea memoriei involuntare, a madlenei lui Proust.

Parmi les points de repere de ma vie, les etes compterons toujours, bien qu’ils finissent par se confondre, a cause de leur midi eternel.

Acest Paris fluid al primelor încercări literare, pătruns de liniştea trândavă a după-amiezilor de vară, transformă solitudinea într-o voluptate stranie a rememorarii unor poveşti amoroase. Este un culuar de trecere spre altă epocă, unde încep să se evapore frontierele dintre memorie şi experienţele senzoriale care ancorează personajele în prezentul tradus prin clipa de faţă. Trecutul se apropie derutant de prezent, încât protagoniştii au impresia că pot revedea scene din adolescenţă, regăsindu-i neschimbaţi pe aceia care le-au marcat existenţa, deşi au trecut câteva decenii de atunci.

 

Un pedigree - coperta GallimardEditura Gallimard, 2014

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here