Under the Silver Lake – Un rasfat straniu

0
481
Independenta Film

Încărcat de scene ce plutesc în răsfăţul oferit de culorile nocturne ale verii din Los Angeles, Under the Silver Lake (Cannes 2018) este un film gratificant pentru cei ce preferă stranietatea obţinută prin amestecul de genuri şi de trimiteri subtile spre filmele-cult, prin sabotarea bine calculată şi asumată a coerenţei narative şi prin inducerea unui stări de nedumerire generoase cu bizarul. Totuşi, este vorba despre acel tip de bizar ce poate fi o reală voluptate pentru spectatorii dornici de a fi stmulaţi de lipsa de sens vecină cu delirul, dar care face sens prin mesajele subtile ascunse în trimiterile spre diferitele perioade sau filme de referinţă pentru cinefili.

Filmul începe cu scene ispititoare precum o hoinăreală printr-un cartier hip-boem din L.A, continuă înşelător cu promisiunea unei intrigi detectiviste cu accente erotice şi parfum de neo-noir în stilul celor din anii ’70, apoi te obligă să iei parte la un periplu nocturn deopotrivă oniric-hipnotic, absurd, ameţitor şi nostalgic, în care vei întâlni personaje ciudate, unele seducătoare precum cele din revistele cu starlete, altele de-a dreptul groteşti. De fapt, filmul lui David Robert Mitchell seamănă cu genul acela de romane postmoderne cu multe planuri, în care personajele devin simboluri, intriga este o alegorie iconoclastă cu turnură aberantă, influenţele culturale sunt angrenate într-un amalgam (aparent) anarhic, iar desfăşurarea evenimentelor seamănă cu frânturile decuplate de la sens ale unui vis febril.

În centrul desfăşurării insolite a evenimentelor din film este Sam (Andrew Garfield). Personajul lui Sam se mulează pe tipologia bărbatului hipster careia nu îi poţi ghici vârsta, tipologie considerată relevantă pentru generaţia Y, ce preferă stilul retro, călătoria imaginară în alte decenii, reciclarea stilurilor din trecut, viaţa hedonistă, simularea imaturităţii ca formă de protest împotriva conformismului şi ignorarea stabilităţii. Sam locuieşte într-un imobil rezervat parcă tuturor americanilor ce ignoră clasica reţetă de succes ce include meseria serioasă, planul de viitor bine calculat şi costumul business. Sam îşi petrece timpul uitându-se la filmele vechi, hoinărind, citind poveştile suprarealiste din benzile desenate care amintesc obsesiv de misterele faimosului Silver Lake sau trândăvind în după-amiezile acompaniate de zgomotul papagalului deţinut de vecina hippioată cam trecută de prima tinereţe, dar care nu se sfieşte să iesă pe balcon semi-nudă precum o adolescentă obranzică. Viaţa lui Sam este dată peste cap de apariţia lui Sarah (Riley Keogh), noua vecină desprinsă parcă din filmele cu aspirante sexy în stilul pop al anilor ’70, care stau languros pe marginea piscinei cât e ziua de lungă.

foto: Independenta Film

Sam încearcă să se apropie de Sarah, vecina ademenitoare, însă ea dispare exact când flirtul promitea să ducă la rezultatele scontate. Dispariţia lui Sarah va coincide cu moartea unui mogul celebru în lumea vedetelor, a cărui fiică va deveni importantă în investigaţia lui Sam. Aşadar, până aici filmul pare unul perfect pentru vânătorii de intrigi poliţiste cu iz de conspiraţie la nivel înalt, care dezvăluie mai degrabă culisele întunecate ale strălucitoarei lumi hollywoodiene. Totuşi, dezvăluirile ce întreţin interesul amatorilor de thrillere picante sunt amânate în favoarea perseverentei intervenţii a lipsei de sens care până la urmă capătă sens dacă lipeşti fragmentele fără logică într-un puzzle care să îţi solicite abilitatea de a detecta referinţele cinefile.

Ritmul antrenant al anchetei de tip detectivist în tradiţia neo-noir este domolit de secvenţele în care indiciile nu vor să te ţină cu sufletul la gură ci doar să te arunce într-un labirint al confuziei demne de un vis suprarealist în care se transformă noaptea în metropola californiană a vânătorilor de faimă. Indiciile îţi vor deschide uşa câtre o galerie de personaje secundare bizare, seducător-extravagante sau excentric-sinistre.

Investigaţia pe care o începe Sam îl va face să o ia pe urmele unor tinere escorte din anturajul vecinei dispărute. Urmărindu-le precum un detectiv obsedat de victimă, Sam va descoperi un L.A al petrecerilor exclusiviste şi al artiştilor ce oferă un performance halucinant. În acest L.A. monden al vieţii de noapte, persoanele capabile să îi ofere lui Sam informaţiile utile seamănă mai degrabă cu participanţii la un carnaval fără sfârşit sau cu prezenţele unui vis în care familiarul este distorsionat printr-o decuplare de la continuitatea asociată firescului.

Nu îţi va lua mult până să îţi dai seama că adevărata miză nu mai este construirea unui scenariu de film noir, ci o satiră ce frizează cât se poate de calculat aberantul pentru a oglindi tentaţia superficialităţii în care se tot scaldă languros cultura pop americană, exportată în toată lumea. Regizorul nu face nici un efort în a-ţi ascunde faptul că a folosit povestea dispariţiei doar pentru a putea insera după bunul plac referinţele culturale, printre care distingi un omagiu adus lui Hitchcock, David Lynch, benzilor desenate, neo-noir-urilor din anii ’70 şi romanelor postmoderne ce disimulează alunecarea în nihilismul cu decoruri glam.

Referinţele trezesc nostalgie. Regizorul nu se rezumă la cele din lumea cinefililor, ajungând până la cele muzicale. Le alege pe acelea recognoscibile, ce au modelat idealurile unei generaţii. Aceste referinţe muzicale sunt capabile să antreneze cele mai fertile amintiri pentru implicarea emoţională a spectatorului care îşi simte gâdilat orgoliul de adolescent care a trăit vremuri mai bune, când erau la modă R.E.M sau Nirvana. De trimiterile spre hiturile generaţiei din anii ’90 se leagă una dintre scenele coşmăreşti ale filmului, o scenă ce devine o metaforă pentru obsesia faţă de teoria conspiraţiei.

De la referinţele cu aer cult ajungi la cele din cultura de masă care fetişizează starurile din revistele pentru adulţi, stilul ce propune estetica morbidului ca formă de protest împotriva superficialităţii în culori pop şi prezenţa toxică a unor guru. Totuşi, detectarea mai mult sau mai puţin precisă a referinţelor nu clarifică mesajul filmului. Referinţele împing şi mai mult ambiguitatea într-o zonă suprarealist-delirantă, ce degajă angoasa unei alienări în mijlocul hedonismului strălucitor şi epuizarea vindecată prin iluziile oferite de societatea spectacolului dirijată de păpuşarii abili ce îşi închid victimele într-o bulă a plăcerii continue.

Varietatea caleidoscopic-ameţitoare a referinţelor estetice va polariza spectatorii. Unii vor considera filmul dezlânat, cu scenariu scăpat de sub control. Alţii, dimpotrivă, se vor declara vrăjiţi de acest film, datorită exuberanţei prin care David Robert Mitchell contopeşte influenţele din stiluri şi decenii diferite. Ei vor constata entuziasmaţi alăturarea derutantă a elementelor estetice asociate unor decenii iconice pentru expansiunea culturii pop la Hollywood şi propagarea ei globală.

Under the Silver Lake poate fi interpretat şi în cheia unei retrospective bizare a culturii americane din ultimele cinci-şase decenii. Trecutul revine la nivel stilistic-vestimentar în prezent, iar prezentul este revigorat printr-o eleganţă retro plină de magnetism hipnotic, mai ales la nivel cromatic. Eleganţa vintage a imaginilor îţi va da nişte stări aparte prin apăsarea pedalei declanşatoare de nostalgii, care te va împiedica să ieşi din sala de cinema dacă te afli în tabăra celor ce vor considera filmul plictisitor şi lipsit de coerenţă. De fapt, întregul film degajă vraja nopţii într-o metropolă ce promite o petrecere continuă şi o perindare seducătoare pe bulevardele unde se întâlnesc fascinant decenii diferite, uneori având stiluri ce nasc nişte contradicţii taman bune de explorat (şi exploatat) în filmele hibrid ce jonglează insolit cu graniţele dintre stiluri şi epoci.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here