Vara de neuitat. Plaja – Sezonul autodescoperirilor

0
421

Cele două microromane scrise de Cesare Pavese Vara de neuitat şi Plaja – curg precum un film neorealist văzut în sala răcoroasă a unui cinematograf ce-ţi sare în ochi pe o străduţă veche într-o amiază caniculară, atunci când întregul oraş are obloanele trase. Regăseşti aceeaşi Italie citadină plină de forfota mahalalelor şi a piaţetelor înţesate de cafenele, a oamenilor ce pot zări un licăr de plăcere în cartierele sărace, datorită flirturilor şi pasiunilor consumate în saloanele de dans cu orchestră sau în mansardele artiştilor în devenire, dar şi acea Italie a cuplurilor de burghezi, lovite de crizele dătătoare de reacţii absurde şi distorsionate. Nu lipsesc nici femeile străzii, având sensibilitatea Cabiriei din filmul regizat de Fellini şi voluptatea unui nud pictat de Modigliani, şi nici personajele pitoreşti desprinse parcă din mahalaua redată în primul film regizat de Pasolini.

Dacă eşti un cinefil pasionat de filmele care prezintă acea Italie din epoca de aur a Cinecitta, vei citi pe nerăsuflate aceste două romane. În ele vei descoperi un Pavese ce reuşeşte să ofere strălucirea nostalgiei boeme care transformă clipele personajelor de la marginea societăţii într-un paradis al voluptăţilor trecătoare. Dramele, plăcerile şi deziluziile sunt expuse cu tactul unui autor care ştie cum să se folosească de observaţia psihologică fără a brusca senzualitatea trândavă şi fără să disipeze atmosfera fluidă în care plutesc reveriile din atelierul unui pictor seducător, unde îşi descoperă feminitatea o adolescentă obligată să se maturizeze înainte de vreme.

Deşi ar fi putut reda universul amoros al periferiei italiene printr-o încolăcire de nuduri şi de scene specifice unui buduar dezolant ce aminteşte de acea decadenţă dătătoare de fiori din schiţele şi desenele lui Egon Schiele, Pavese a preferat senzualitatea domoală a nudurilor create de Modigliani, în care femeile sunt învăluite de aerul unui vis ameţitor, căruia i se abandonează prin expresia unei priviri aţipite, de nimfă carnală narcotizată, ce invită la o intimitate ispititoare şi, în acelasi timp, devenind inaccesibilă prin frumuseţea care te ţine la distanţă, inducându-ţi teama de a nu o tulbura prin remarci vulgare. O astfel de protagonistă ajunsă model pentru nudurile pictorilor încă nedescoperiţi era şi Amelia, o tânără care îşi închiria atât farmecele prin cafenele frecventate, cât şi prin atelierele artiştilor pentru care poza. Faima ei, dar şi acea feminitate dezinvoltă, născătoare de mituri fără perdea, o atrag pe adolescenta de saişprezece ani pe nume Ginia, care îşi împarte viaţa între orele petrecute în atelierul unei croitorese, serile din sălile de dans, noptile de vară dedicate plăcerii de a cutreiera oraşul alături de prietenele ei şi menajul pentru fratele căruia îi ţinea loc de mamă şi tată după ce au rămas orfani.

Cunoscând-o pe Amelia şi legând o prietenie iniţiatică, nelipsită de momentele în care devotamentul şi erotismul difuz se împletesc, Ginia pătrunde în universul boem al oraşului, întâlnindu-l pe artistul ce o va introduce brusc în lumea nudurilor, a vieţii în afara moralei (fără a deveni sursa maleficului), în care doar plăcerile prezentului merită să curga prin venele femeilor. Tensiunea din relaţia cu Amelia devine o altă sursă de maturizare la feminin, pe care Pavese o asociază cu descoperirea sexualităţii, strâns legată de explorarea conştiinţei, a rivalităţii stârnite de observarea prietenei seducătoare, deja iniţiate în tainele amorului, cum era Amelia. Imaginea Ameliei domină intrarea bulversantă a Giniei în lumea propriei feminităţi, dar gelozia şi prietenia dintre cele două protagoniste nu ia calea unor legături patologice şi egoiste, ci păstrează fascinaţia ce irigă imaginaţia cititorilor atunci când privesc două nuduri feminine pictate făcându-şi siesta unul lângă celălalt după o amiază dogoritoare ce le-a impins într-o cameră umbrită de obloane, unde, pentru a uita de plictiseală, fac schimb de confesiuni şi de secrete.

Vara de neuitatrămâne poate unul dintre cele mai frumoase romane de dicate feminităţii, aşa cum este privită prin ochii unui scriitor, Cesare Pavese având curajul de a căuta şi acea zonă a erotismului feminin considerată un tabu în epoca lui. Totuşi, în ciuda unei explorări îndrăzneţe, scriitorul italian păstrează reprezentarea feminităţii din romanul său în zona discretă a sexualităţii transformate în introspecţie, a promiscuităţii inundate de melancolia ce însoţeşte uneori pierderea inocenţei.

Spre deosebire de romanul Vara de neuitat, în care pluteşte atmosfera intimităţii pline de umbre din încăperile boeme invadate de misterul feminin, în Plaja vei găsi un Pavese ce-i adaugă nostalgiei şi o notă de cinism, gata să ia în râs maniile şi crizele unor personaje ce amintesc de amarul comicului involuntar din lumea burghezilor întâlniţi într-un alt roman scris de el, Femei singure, anticipând era nevrozelor cu iz intelectual consacrată de proza lui Alberto Moravia. Protagoniştii romanului Plaja sunt doi vechi prieteni care se regăsesc şi decid să îşi petreacă vacanţa de vară la vila moştenită de soţia unuia dintre ei, transformând liniştea unei vieţi abandonate moleşelii specifice huzurului prelungit în tensiunea aparent absurdă prin care previzibilele crize ale unui cuplu devin o încrengătură sofisticată şi ambiguă de închipuiri otrăvitoare, gelozii şi explicatii ridicole, aruncate în derizoriu înainte de a lua calea unei dileme profunde.

În Plaja, Cesare Pavese anulează ritmul alert amplificat de pasiunile clocotitoare dintr-un cuplu, lăsând fluxul introspecţiei să curgă nestingherit printre mişcările trupurilor toropite la poalele unor vile de pe malul mării. Citind romanul, ai impresia că priveşti un tablou ce imortalizează o clipă efemeră pe o rivieră selectă din perioada anilor ’30-’40, unde curgerea dramelor este încetinită, suspendată în dulcea iluzie a timpului anesteziat de lumina orbitoare a verii. Dialogurile şi reflecţiile diluate ale personajelor îţi vor permite să percepi tabloul unui huzur estival abia după ce ai fost contaminat cu amintirile şi nostalgiile lor, filtrate prin emoţiile vagi şi acele sporovăieli fără ţintă întreţinute de amorul conversaţiei într-un salon de dans cu orchestră ca semn al rafinamentului de modă veche.

Plajaface parte din categoria romanelor psihologice avangardiste, alături de cel scris de Virginia Woolf, intitulat Valurile, în care ambiguitatea şi nostalgia topesc ameninţarea gândurilor sufocante şi a revelaţiilor ostentative.

Editura Polirom, 2015

imagini: Amadeo Modigliani/www.messynessychic.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here